Aseară mă gândeam la persoanele pe care le cunosc care au reușit în viață – adică au reușit să facă lucrurile pe care și le-au propus. A reuși în viață nu trebuie să însemne bani mulți și afaceri de succes, ci, pentru mine, înseamnă să faci ce îți dorești și să fii fericit. Să ai o viață care să te mulțumească, fie că asta înseamnă o viață agitată, mulți bani, averi, case, mașini, fie că înseamnă o căsuță mică și o familie care te iubește.
Mi-au fost necesari câțiva ani în care m-am pus la colț pentru că nu am o casă pe pământ și o mașină mai bună ca să îmi dau seama că nu am nevoie de ȘI MAI MULTE LUCRURI ca să fiu fericită. Eram deja fericită, dar presiunea pusă pe mine de societate mă făcea să cred că nu mi-e bine de tot dacă nu am ceea ce au și alții. Și m-am uitat un pic în ograda celor care le au pe toate cele cerute de societate și am văzut nefericire, boli fizice sau psihice, oameni înșelați, copii răzgâiați, datorii către bănci până la sfârșitul zilelor, presiune să acumuleze și mai mult.
Ai o mașină bună, în câțiva ani trebuie să o schimbi cu una și mai bună – și implicit mai scumpă, ai o casă mare, trebuie să o mobilezi și să o decorezi ca la carte (sau ca la revistă), casa mare se întreține cu greu, angajezi o menajeră, că tu nu ai timp de toate, mergi la evenimente de înaltă ținută, trebuie să te îmbraci cu haine scumpe, să te încalți cu pantofi scumpi, să ai accesorii scumpe. „Vai, dar nu ți-ai luat produsul X, care e foarte scump, dar face toți banii?”. E o presiune constantă să ai cele mai noi produse, pentru că tot cercul tău de cunoștințe le are și nu poți să nu iei parte la conversație. Te-ar exclude din cercul exclusivist…
Știu oameni (nu știu de ce, majoritatea femei) care au avut atâta determinare încât au reușit să își atingă obiectivele, oricât de nerealiste ar fi părit. Cred că e nevoie de o forță mentală incredibilă ca să ajungi exact acolo unde ți-ai dorit, indiferent de obstacole. De exemplu, una s-a dus în celălalt capăt al lumii ca să fie împreună cu omul pe care îl iubea. A lăsat în urmă TOT: familie, casă, școală, un posibil loc de muncă, pentru a merge într-o țară străină și mai ales, pentru a începe o viață nouă alături de omul pe care-l iubea. Alta a fugit, pur și simplu, de-acasă, la 16 ani, s-a dus într-o țară a cărei limbi de-abia o înțelegea și și-a construit de la zero o viață; m-a durut sufletul, dar am înțeles-o când a spus că nu se consideră româncă, pentru că țara asta nu i-a oferit nimic, pe când țara adoptivă i-a dat totul: educație, loc de muncă, fericirea, la urma urmei. Una și-a urmat visul de a deveni artist cunoscut, chiar dacă pentru asta a trebuit să rupă complet relația cu rudele apropiate, care nu o înțelegeau și nu erau de acord cu alegerea ei de carieră.
Am mai spus-o: cred că oamenii care nu au nimic de pierdut sunt cei mai motivați să învingă, să reușească în viață, pentru ei existând un singur sens: în sus, pentru că în jos nu mai este nimic.
Și când mă gândeam la acele persoane care au reușit să plece de la zero și să își împlinească visurile, văd pe Facebook textul de mai jos, care m-a impresionat până la piele de găină. Este despre fotbalistul Romelu Lukaku, despre care eu nu am auzit până acum, dar numai pentru că nu mă interesează fotbalul. Sunt sigură că pasionații de fotbal știu cine este. Și e bine să îi citiți povestea, să vedeți cum te motivează foamea să ajungi cel mai bun.
Când ești jos de tot, nu ai ce face decât să te ridici. Nu am fost niciodată atât de jos și nu e meritul meu pentru asta, am avut, pur și simplu, norocul de a mă naște într-o familie care nu a făcut niciodată foamea. Noroc chior și nimic mai mult. Dacă mă nășteam în altă țară, dacă aveam o altă culoare a pielii, poate nu aș fi fost la fel de norocoasă. Romelu s-a născut într-o familie de negri, în Belgia și… dar mai bine citiți, zău.
Îmi amintesc cu exactitate momentul când am știut că suntem faliți. Încă o văd pe mama lângă frigider și încă văd acea expresie de pe fața mamei. Aveam 6 ani și m-am întors să iau prânzul în pauza mare de la școală. Mama îmi pregătea același meniu zi de zi: pâine și lapte. Când ești copil, nici măcar nu te gândești la asta. Dar acum realizez că doar asta ne permiteam. Până când, în ziua aceea, am intrat în bucătărie și am văzut-o pe mama la frigider cu o cutie de lapte, ca de obicei. Doar că de data asta amesteca ceva cu laptele. Scutura tare cutia, știți? Nu am înțeles ce se întâmplă. Apoi a venit cu farfuria la mine, toată numai un zâmbet, de parcă totul ar fi fost în regulă.
Și atunci mi-am dat seama. Amestecase laptele cu apă. Nu aveam suficienți bani ca să ne țină laptele toată săptămâna. Eram faliți. Nu săraci, ci faliți. Tata a fost fotbalist profesionist, dar când și-a terminat cariera toți banii au dispărut. Primul lucru la care am renunțat a fost cablul TV. Gata cu fotbalul la televizor. Gata cu meciul zilei. Gata cu semnalul. Mă întorceam acasă de la școală și nu mai era nici o lumină în casă. Ne tăiau curentul. Stăteam așa, fără curent, și câte 2-3 săptămâni în șir. Voiam să fac o baie, dar nu aveam apă caldă. Mama încălzea o oală pe plită, iar eu mă băgam în duș și îmi turnam apă pe cap dintr-o cană. Am avut și timpuri în care mama trebuia să „împrumute” pâine de la brutăria din colț. Brutarii ne știau pe mine și pe fratele meu, așa că o lăsau să ia o bucată mare de pâine lunea, cu condiția s-o plătim vineri.
Știam deja că ne chinuim. Dar când am văzut-o amestecând laptele cu apă, am realizat că s-a terminat, înțelegeți ce zic? Asta era viața noastră. Nu am scos un cuvânt atunci. Nu voiam să o supăr. Mi-am mâncat prânzul și atât. Dar vă jur că mi-am făcut o promisiune mie însumi în acea zi. A fost ca și când cineva ar fi pocnit din degete și m-ar fi trezit. Știam exact ce aveam de făcut, și AVEAM SĂ O FAC. Nu-mi puteam vedea mama trăind așa. Nu, nu, nu. Nu puteam să suport gândul ăsta.
Oamenilor din fotbal le place să vorbească despre putere mentală. Din punctul ăsta de vedere, eu sunt cel mai puternic tip pe care-l veți întâlni. Pentru că îmi amintesc cum stăteam pe întuneric cu fratele meu mai mic și cu mama, ne spuneam rugăciunile și mă gândeam, credeam, știam că o să se întâmple. Pentru un timp mi-am ținut promisiunea pentru mine. Până când am început să o văd pe mama plângând, când veneam de la școală. Așa că, finalmente, mi-am luat inima în dinți și i-am zis: „Mamă, toate astea or să se schimbe. O să vezi. O să joc fotbal pentru Anderlecht, curând. O să fim bine. N-o să-ți mai faci atâtea griji”.
Aveam șase ani. L-am întrebat pe tata: „De la ce vârstă poți să joci fotbal profesionist?”. Mi-a zis: „16”. Am zis: „Bun, atunci”. Avea să se întâmple. Punct. Și să vă mai spun ceva. Orice meci pe care îl jucam era o Finală. Când mă jucam în parc, era o Finală. Când mă jucam în pauze la școală, era o Finală. Sunt cât se poate de serios. Încercam să rup mingea aia în două de fiecare dată când șutam. Forță deplină. Nu apăsam R1, frate. Fără „finesse shot”. Nici nu jucam Fifa, că nu ne permiteam Playstation. Așa că nu mă jucam. Încercam să-mi omor fiecare adversar. Când am început să cresc în înălțime, profesorii și părinții celorlalți colegi au început să mă tachineze. N-o să uit niciodată când am auzit prima oară un adult întrebându-mă: „Hei, tu câți ani ai? În ce an te-ai născut?”. Iar eu ziceam: „Ce?! Vorbești serios?”.
Când aveam 11 ani, jucam pentru juniorii lui Lierse și unul dintre părinți a încercat literalmente să mă împiedice să intru pe teren. Spunea doar: „Cât de bătrân e copilul ăsta?! Unde e buletinul lui?! De unde e?!”. Știu că mă gândeam: „DE UNDE sunt?! M-am născut în Antwerp. Sunt din Belgia!”. Tata nu era acolo, pentru că nu avea o mașină cu care să vină să mă vadă la meciurile din deplasare. Eram singur-singurel și trebuia să mă apăr singur. M-am dus să-mi iau buletinul din geantă și l-am arătat tuturor părinților prezenți la meci. Îmi amintesc cum îl dădeau din mână în mână, inspectându-l atent, și îmi amintesc cum simțeam că mi se urcă sângele în cap și mă gândeam: „Oh, o să-ți omor fiul chiar și mai rău acum. Oricum urma să-l omor, dar acum o să-l distrug. O să vă întoarceți acasă și el va plânge”.
Voiam să fiu cel mai bun fotbalist din istoria Belgiei. Ăsta era scopul meu. Nu doar bun. Nu doar grozav. Ci cel mai bun. Jucam cu atâta furie din mai multe motive… Din cauza șobolanilor care alergau peste tot, la noi în apartament. Din cauză că nu mă puteam uita la fotbal. Din cauza modului în care mă priveau ceilalți părinți. Eram într-o misiune. Când aveam 12 ani, am dat 76 de goluri în 34 de meciuri. Le-am dat pe toate purtând încălțări de-ale tatei. Când am ajuns să purtăm același număr la pantof, le împărțeam.
Într-o zi l-am sunat pe bunicul, tatăl mamei. Era unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea. Era singura mea legătură cu Congo, locul de unde sunt mama și tata. Așa că i-am dat telefon într-o zi și i-am zis: „Îmi merge binișor, am dat 76 de goluri și am câșitgat campionatul. Echipele mari au început să mă remarce”. El mereu voia să audă despre fotbal, de obicei. Dar de data asta am simțit că e ceva ciudat. Mi-a zis: „OK, Rom, asta e foarte bine. Dar poți să-mi faci o favoare?”. Zic: „Da, ce este?”. Zice: „Poți să ai grijă de fata mea, te rog?”. Îmi amintesc că eram foarte confuz. L-am întrebat: „Uhm, de mama? Da, bunicule, suntem bine, mama e OK”. El insistă: „Nu, promite-mi! Poți să-mi promiți, te rog? Ai grijă de fata mea. Doar să ai grijă de ea, OK?”. I-am zis: „Da, bunicule. Am înțeles. Promit”. Cinci zile mai târziu, a murit. Și abia atunci am înțeles cu adevărat ce voia să spună.
Mă întristează atât de tare că n-a trăit încă patru ani, măcar să mă vadă jucând pentru Anderlecht. Să vadă că m-am ținut de cuvânt, știți? Să vadă că totul avea să fie în regulă. I-am spus mamei că voi juca la Anderlecht la 16 ani. Am depășit termenul cu 11 zile. 24 mai 2009. Finala playoff-ului, Anderlecht cu Standard Liege. A fost cea mai nebună zi din viața mea. Dar voi reveni la ea, acum vreau să fac o paranteză. La începutul acelui sezon, abia dacă prindeam echipa under 19 a lui Anderlecht. Antrenorul mă tot ținea rezervă. Iar eu mă gândeam: „Cum naiba o să semnez la 16 ani un contract de profesionist dacă nu prind primul 11 la under 19?!”. Așa că am făcut un pariu cu antrenorul de la under 19. I-am zis: „Îți garantez ceva. Dacă mă bagi titular, o să dau 25 de goluri până în decembrie”. A râs. Fără exagerare, chiar a izbucnit în râs, râdea de mine. I-am zis: „Atunci hai să facem un pariu”. A zis: „OK, dar dacă nu dai 25 de goluri până în decembrie, pe bancă o să rămâi”. I-am zis: „Bine, dar dacă câștig, o să duci la curățătorie toate minivan-urile care duc copiii înapoi acasă de la antrenament. A, și încă ceva: va trebui să ne faci clătite zilnic”. A dat din mână și a zis: „Da, da, bine”. A fost cel mai prost pariu pe care l-a făcut omul ăla. Era încă noiembrie când am atins borna de 25 de goluri. Mâncam clătite zilnic înainte să vină iarna, frate! Să fie o lecție asta pentru toți: nu glumești cu un băiat căruia îi este foame.
Am semnat contractul de profesionist cu Anderlecht în ziua în care împlineam 16 ani, pe 13 mai. M-am dus direct în oraș și mi-am făcut abonament la cablu, apoi am cumpărat un Play Station și noul FIFA. Era deja finalul sezonului, așa că eram pe acasă, mă relaxam, în vacanță. Dar prima ligă belgiană de seniori era palpitantă, anul acela. Anderlecht și Standard terminaseră la egalitate, așa că urma un playoff în două manșe pentru a se stabili campioana. Am văzut meciul tur acasă, la televizor, ca un fan adevărat. Dar, cu o zi înainte de meciul retur, primesc un telefon de la antrenorul echipei a doua. „Alo?”. „Salut, Rom. Ce faci?”. „Mă duceam să joc un fotbal în parc”. „Nu, nu, nu, nu, nu! Fă-ți bagajele! Acum!”. „Ce? Ce-am făcut?”. „Nu, nu, nu. Trebuie să ajungi la stadion chiar acum. Te vor la prima echipă, azi”. „…ce?! Pe mine?!”. „Da, pe tine. Vino acum”.
Am alergat în dormitor și l-am trezit pe tata: „Trezește-te în momentul ăsta! Trebuie să mergem, omule!”. El zice: „Ha? Ce? Unde să mergem?”. Iar eu: „LA ANDERLECHT, OMULE!”. N-o să uit niciodată că am ajuns la stadion și practic am fugit până în vestiar, unde magazionerul m-a întrebat: „OK, puștiule, ce număr vrei să ai pe tricou?”. Și eu îi zic: „Dă-mi numărul 10”. Hahahahaha! Nu știu, presupun că eram prea tânăr ca să fiu speriat. Magazionerul face: „Jucătorii de la juniori trebuie să-și ia numere mai mari de 30”. Așa că eu spun: „OK, 3 plus 6 face 9 și e un număr cool, dă-mi 36”.
În acea noapte la hotel, jucătorii seniori m-au pus să le cânt ceva la cină, era un obicei cu cei noi. Nici nu-mi mai amintesc ce-am cântat. Mi se învârtea capul. A doua zi dimineață, prietenul meu cel mai bun bătea insistent la ușa apartamentului meu, să mă cheme la fotbal în parc. I-a răspuns mama: „E plecat la fotbal”: Prietenul: „Ce fotbal, unde?!”. Mama face: „Păi… finala”. Am coborât din autocar la stadion și fiecare jucător în afară de mine avea un costum mișto, elegant. Eu am coborât într-un trening oribil și m-am trezit cu camerele de la toate televiziunile în față. Am avut de mers 300 de metri până la vestiar, 2-3 minute practic. În momentul în care am intrat în vestiar, telefonul mi-a explodat. Toată lumea mă văzuse la televizor. Am primit 25 de mesaje în trei minute. Prietenii mei înnebuniseră. „Frate, EȘTI LA MECI?!”. „Rom, ce se întâmplă?! DE CE EȘTI LA TELEVIZOR?!”. Singurul căruia i-am răspuns a fost cel mai bun prieten. I-am zis: „Frate, nu știu dacă o să joc. Nu știu ce se întâmplă. Dar uită-te și tu la TV”.
În minutul 63, managerul m-a trimis pe teren. Jucam pentru Anderlecht la 16 ani și 11 zile. Am pierdut finala în acea zi, dar eu eram deja în Rai. Îmi ținusem promisiunea față de mama și față de bunicul. Din acel moment am știut că o să fim bine. În sezonul următor, eram încă în ultimul an de liceu și jucam în Europa League în același timp. Mergeam la școală cu o geantă imensă, pentru că uneori aveam de prins un avion imediat după ultima oră. Am câștigat campionatul la pas și am terminat pe 2 la jucătorul african al anului. A fost… nebunesc. Și mă așteptam ca toate astea să se întâmple, dar poate că nu atât de repede. Brusc, toată presa mă lăuda și punea multă presiune pe mine. În special legat de echipa națională, unde li se părea că nu joc suficient de bine. Dar, omule, serios?! Aveam 17-18 ani! Când prindeam jocuri bune, citeam articole în care eram numit Romelu Lukaku, atacantul belgian. Când făceam meciuri proaste, îmi spuneau: Romelu Lukaku, atacantul belgian de origine congoleză. Dacă nu-ți place cum joc, e OK. Dar m-am născut aici. Am crescut în Antwerp, în Liege și în Bruxelles. Am visat să joc la Anderlecht. Am visat să fiu Vincent Kompany. Pot începe o frază în franceză și s-o termin în olandeză, iar pe parcursul ei să mai arunc niște cuvinte în spaniolă, portugheză și lingala, în funcție de cartierul unde sunt. Sunt belgian. Suntem toți belgieni. Asta face ca țara asta să fie mișto, nu? Nu înțeleg de ce unii compatrioți vor să vadă că dau greș. Chiar nu înțeleg. Când eram la Chelsea și nu jucam, râdeau de mine. Când am plecat împrumut la West Brom, râdeau de mine. Dar e OK. Oamenii ăia nu erau lângă mine când mâncam pâine cu apă. Și, dacă n-ai fost cu mine atunci când nu aveam nimic, atunci nu prea poți să mă înțelegi.
Știți ce-i amuzant? Că am ratat 10 ani de fotbal de Champions League când eram copil. Nu ne-am permis niciodată cablu. Ajungeam la școală și toți copiii vorbeau despre meciuri, iar eu habar n-aveam ce se întâmplase. Îmi amintesc că în 2002, după ce Madrid a jucat finala cu Leverkusen, toată lumea spunea: „VOLEUL ĂLA, DOAMNE DUMNEZEULE, VOLEUL!”. A trebuit să mă prefac că știu despre ce vorbesc. Am văzut golul lui Zidane abia două săptămâni mai târziu, la ora de informatică, când un coleg a downloadat un video cu el. În vara aceea am văzut doar finala Cupei Mondiale, la un prieten acasă. Toate celelalte meciuri de la turneul ăla au fost, pentru mine, doar niște povești spuse de copii la școală.
Îmi amintesc ce găuri aveam în pantofi, în 2002. Găuri mari! 12 ani mai târziu, jucam eu la Cupa Mondială. Acum sunt pe cale să joc iarăși la Mondial, iar de data aceasta fratele meu este și el în lot. Doi copii din aceeași casă, aflați în aceeași situație, care au reușit. Știți ce? De data asta o să țin minte să mă distrez. Viața e prea scurtă pentru tot stresul și toate dramele. Oamenii pot să spună ce vor despre echipă și despre mine. Frate, ascultă: când eram copii, nu ne permiteam să-l vedem pe Thierry Henry la televizor. Acum învățăm lucruri de la el zilnic, la Națională. Stau cu legenda în carne și oase și îmi spune cum să mă folosesc de spații așa cum făcea el. La ora asta, Thierry s-ar putea să fie singurul om de pe planetă care se uită la mai mult fotbal decât mine. Vorbim despre fiecare meci. Stăm la masă și avem dezbateri lungi despre câte un meci din a doua divizie germană. Eu îi zic: „Thierry, ai văzut formula de start de la Fortuna Dusseldorf, hm?”. El răspunde: „Nu fi prost, bineînțeles că am văzut-o!”. Și pentru mine ăsta e cel mai grozav lucru din lume.
Doar că îmi doresc tare-tare mult ca bunicul să mai fie aici și să vadă toate astea. Nu mă refer la Premier League. Nu mă refer la Manchester United. Nici la Champions League. Nici la Cupa Mondială. Aș vrea doar să fie aici ca să vadă ce viață avem acum. Aș vrea să mai pot vorbi cu el măcar o dată, la telefon, și să-i spun totul… „Vezi? Ți-am spus eu. Fata ta este OK. Nu mai avem șobolani în apartament. Nu mai dormim pe podea. Nu mai suntem disperați. Suntem bine acum. Suntem bine… Și lumea nici nu mai vrea să-mi vadă buletinul acum. Pentru că lumea știe cum ne cheamă”. sursa