Sex And The City

Am văzut, pentru a CENZURAT oară, serialul Sex And The City, cap-coadă. De data asta, cred că a fost pentru ultima dată, pentru că, exceptând Seinfeld, ce-i prea mult strică. Deja nu mai aveam răbdare să văd toate fazele trase de păr, în care cele patru femei [mai mult] singure făceau sex cu hainele pe ele, în poziţii absolut imposibile, ori cele în care deveneau isterice din diverse motive.

Sex And The City este un serial fain, dar văzut de trei ori, să zicem, nu mai are acelaşi farmec. Ştiind povestea, am fost mai atentă la detalii şi am constatat că aceeaşi lenjerie de pat albă şi în dungi a trecut prin paturile celor patru femei plus ale câtorva bărbaţi, inclusiv Mr. Big. Pentru un serial de talia SATC, în care toată lumea face sex sau măcar vorbeşte despre sex după care se culcă într-un pat, câteva sute de dolari în plus pentru cumpărarea mai multor rânduri de lenjerie de pat nu cred că ar fi fost un capăt de ţară. Deşi doarme de mai multe ori, în mai multe sezoane, pe acelaşi cearşaf pe care au dormit şi colegele sale de serial, Sarah Jessica Parker nu a îmbrăcat niciodată aceleaşi haine de două ori. Nici paantofii nu cred că „s-au repetat”, dar pe mine mă fascinează mai degrabă genţile decât pantofii, aşa că-i posibil să-mi fi scăpat. Am remarcat, totuşi, vreo trei perechi de pantofi – evident, cu tocuri foarte înalte – pe care mi-ar plăcea să-i am, chiar dacă n-aş putea să îi port. Chiar mi-ar plăcea să pot sta căţărată pe tocuri de minimum 10 centimetri şi eventual să mai reuşesc să mă şi mişc încălţată aşa, dar cred că pot număra pe degetele de la ambele mâini ocaziile cu care m-am cocoţat pe tocuri înalte [tălpile ortopedice nu sunt acelaşi lucru cu tocurile].

În primul episod din serial, Carrie Bradshaw scrie la un desktop mare şi urât, cu monitor CRT. După câteva episoade, laptopul negru şi urât se transformă într-un Mac şi de aici încolo, mărul alb apare în fiecare episod. Nici nu cred că vreau să ştiu cât a plătit Apple pentru aşa un product placement. Sau cât a plătit Philip Morris pentru ca Marlboro Lights să fie ţigările pe care le fumează Carrie în jumătate din serial.

De pe la sezonul patru încolo, vedem tot mai puţin din Carrie şi tot mai mult din Sarah Jessica Parker. Replicile rostite cu mai mult patos, gesturi largi, prea puţin râs şi prea multă tristeţe. Carrie s-o fi maturizat, dar nu cred că o femeie poate să devină atât de preţioasă odată cu trecerea anilor.

Dacă prima dată când am văzut Sex And The City, Charlotte mi-a părut o tipă cu bun simţ şi ceva mai inhibată decât celelalte trei, de data asta nu am mai fost de aceeaşi părere. Este o tipă educată, dar plină de fiţe şi cu mult prea multe mofturi, aflată mereu în căutarea unui Făt Frumos bogat, drăguţ şi bogat. Viaţa îi dă multe palme, da’ parcă şi le cam merită.

Samantha este o tipă cu un apetit sexual exagerat. Sigur, ăsta-i rolul şi aşa trebuia jucat, da’ cine naiba geme după primul sărut? Apoi, tonul forţat pe care dă tot felul de detalii picante mi se pare greţos. Să fim serioase, oricât de bună ţi-aş fi, nu aş putea să-ţi ascult toate prostiile cu zâmbetul pe buze. Da’ să nu uităm că acţiunea se petrece în America şi acolo nici cu prietenele nu ai voie să fii altfel decât politically correct. Iar dacă-i spui prietenei care ţi-a f*tut fratele că vaginul ei este în ghidul New York-ului, aceasta se supără. Chiar dacă tu ai găsit-o în bucătăria ta, cocoţată pe un scaun şi căutând filtre de cafea. C’mon!

Epic line: „Please, it’s not what you’re saying, it’s how you say it. For example: «I’m in PR», which means «I give good head»”.

Miranda. Serios, o lesbiană în rolul unei femei de carieră, obsedată de… carieră şi foarte cinică în ce priveşte bărbaţii? Mda, Cynthia Nixon îşi joacă rolul binişor, dar parcă aş fi ales o femeie care să se înţeleagă un pic mai bine cu bărbaţii.

De fapt, tot serialul Sex And The City este despre Carrie Bradshaw, sex-editorialistă din New York, şi relaţiile ei – cu bărbaţii, cu prietenele ei cele mai bune, cu alte femei, dar niciodată cu părinţii [în afară de Miranda, celelalte tipe nu au părinţi? Toate sunt certate cu ei?]. Toată povestea ar fi fost, poate, mai uşor digerabilă dacă nu ar fi fost presărată cu atâtea şi atâtea detalii despre vieţile celorlalte trei personaje. Personajul Carrie Bradshaw este, din punctul meu de vedere, cel mai bine conturat, cu o poveste credibilă şi interesantă. Restul… umplutură.

Recunosc că am aşteptat cu nerăbdare ultimele două episoade, cele în care Carrie se mută la Paris pentru rusul de care crede că este îndrăgostită, de unde e salvată de Mr. Big. Să fie New York-ul chiar atât de fain, încât Parisul să pară doar un oraş urât şi plouat în comparaţie cu primul?

Aşa cum spuneam, am văzut o groază de greşeli [sau „scăpări”] pe parcursul celor şase sezoane şi căutând ceva, am dat peste site-ul ăsta. Doamne, fiecare observaţie este corectată, de parcă filmul chiar e perfect. Multe dintre greşelile semnalate aici le-am observat şi eu, dar normal că trebuia să existe cineva care să vină şi să-ţi spună că poţi face sex şi fără să-ţi dai chiloţii jos sau alte tâmpenii. Sigur că se poate, dar zău, nimeni nu-i perfect şi un site ca MovieMistakes.com a fost creat pentru amuzament, nu pentru ca femeile cu prea mult timp liber şi cu creierii bine spălaţi să aibă cu ce să-şi facă de lucru.

Ultimul paragraf, promit: în ciuda faptului că „review-ul” meu pare unul negativ, Sex And The City este un serial fain, cu destul de multe faze mişto. Cred că orice bărbat heterosexual ar trebui să vadă serialul ăsta o dată.