„Ştiţi, noi, românii…”

Vernisajul unei expoziţii de pictură, în urmă cu câţiva ani. Despre tânărul pictor care realizase cele câteva zeci de tablouri pline de culoare şi cu detalii superbe nu ştiam absolut nimic în afara numelui. Ulterior aveam să aflu că ăla nici măcar nu era numele lui adevărat, ci numele de artist [„de scenă” nu merge]. Numele pe care şi-l alesese putea fi nemţesc, cum la fel de bine putea să fie unguresc sau românesc.

L-am cunoscut, i-am cumpărat un tablou şi-am mai stat la poveşti – eu, el, tipa pe care o însoţeam şi cel care organizase vernisajul. Pictorul nostru – român, născut din părinţi români – vorbea româneşte stâlcit, pentru că, aveam să aflu ulterior, locuise în Austria încă din copilărie sau adolescenţă. Este, cred, normal să te exprimi cu mai multă uşurinţă în limba pe care ai vorbit-o în copilărie decât în limba maternă pe care ai folosit-o foarte rar spre deloc. 

Doamna cu care mă aflam la expoziţie n-a mai aşteptat să afle toate astea, ci a sărit să-i explice pictorului „străin” că aşa suntem noi, românii, de rahat: nu ştim să apreciem arta. Că dacă ar fi după ea, i-ar cumpăra toate tablourile, dar ştii cum suntem noi, românii… Omul se uita siderat la ea. Poate că nu înţelesese unde „bate” interlocutoarea, poate că a înţeles şi a lăsat-o să vorbească.

Noi, românii, ne grăbim întotdeauna să ne facem singuri de rahat. Eşti străin şi se pare că avem o ţară faină, cu munte, mare, peisaje incredibil de frumoase, natură încă nealterată, hrană sănătoasă, tradiţii demne de admirat? Ei, aşa o fi, dar noi, românii, nu ştim să apreciem ceea ce avem, vine răspunsul. Facem mizerie, vorbim urât, furăm, distrugem!, continuăm să-i scuzăm pe conaţionalii noştri. De unde ni s-o trage lipsa asta de mândrie naţională? Pe de o parte, suntem conştienţi că avem o ţară chiar frumoasă, dar pe de altă parte ne grăbim întotdeauna să scoatem în faţă defectele pe care le avem ca popor.

Singura zi din an când suntem cu toţii „mândri” de a fi români este 1 Decembrie. Nu pentru că am şti neapărat ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, ci pentru că vedem la TV că în perioada aia se poartă să fii mândru că eşti român. Atunci ne amintim de românii plecaţi la muncă în străinătate şi le plângem de milă celor care vin în ţară o dată sau de două ori pe an şi tot atunci este singurul moment când este acceptabil să ne afişăm steagul tricolor. Roşu, galben şi albastru [care, de fapt, e albastru, galben, roşu] pe messenger, pe Facebook, steguleţe prinse la piept, fulare tricolore etc.

Eu îmi doresc să avem un logo şi un brand de ţară. Dar măcar un logo pe care să-l aplicăm pe absolut toate produsele fabricate în România, aşa cum fac, de exemplu, austriecii. Să-mi salte inima de bucurie când, în străinătate fiind, voi vedea un produs românesc în raftul unui supermarket. Să cumpăr autocolante cu România şi să le lipesc pe laptop, pe maşină, să le împart prietenilor, să le trimit celor plecaţi din ţară, să le ofer cadou prietenilor din alte ţări care – „naiba ştie de ce?!” – iubesc România. Să pot oferi celor care mă vizitează din alte ţări un magnet, o cană, o geantă, un tricou, un pix, un creion, un orice pe care să fie logo-ul ţării mele.

Am văzut logo-ul cu frunza aia blestemată în două locuri până acum: pe scaunele din avion şi pe eticheta unei ape minerale [Perla Harghitei, dacă nu mă înşeală memoria]. Sunt, cred, doi ani, de la scandalul cu frunza. Cât va mai dura până când o să văd frunza peste tot?

Da, ştiu, cer prea multe şi noi, românii, nu suntem obişnuiţi să gândim ori să muncim prea mult. :D Să ni se dea! Să ni se facă!