The Women [2008]

The Women este un film în care apar exclusiv femei; un film despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi, dintre părinţi şi copii, dintre copii şi părinţi, dintre prietene şi aşa mai departe. Personajul aproximativ :D principal, Mary Haines, este interpretat de Meg Ryan, iar intriga este reprezentată de momentul în care atât Mary, cât şi prietenele sale şi cam oricine şi-ar fi făcut o manichiură la Saks Fifth Avenue află că domnul Haines o înşeală. Dar vai! Ce-avem noi aici? Încă o poveste a unei femei înşelate de soţ, după treişepe ani de căsnicie. Mda, nimic nemaiîntâlnit.
Filmul este simpatic, suportabil chiar, în ciuda faptului că până la ultima scenă, în el apar doar femei. Chiar şi pe străzile şi trotuarele New York-ului se plimbă numai femei, în magazine, la cumpărături, sunt femei, una dintre cele trei prietene ale lui Mary are patru fete şi este din nou însărcinată, sperând că de data asta va face un băiat. Am regăsit în The Women cele patru prietene new-york-eze care se întâlnesc la un restaurant ca să pună ţara la cale, treabă care mi se pare lipsită de originalitate, atâta timp cât Sex And The City a fost bazat pe cele patru personaje şi vieţile lor, care erau puse pe masă tocmai la aceste întâlniri în restaurante. Dar ce ştiu eu, poate că aşa-s toate femeile din NYC, fiecare are trei prietene cu care se întâlneşte ca să ia prânzul şi să discute despre cât de porcii e bărbaţii.

Nu citi mai departe dacă vrei să vezi filmul!

În film mai avem povestea Sylviei Fowler, interpretată de Annette Bening, redactor şef al unei reviste glamour-glossy-whatever care nu are viaţă personală pentru că s-a măritat cu jobul. Şeful său, un alt porc de câne, vrea să schimbe linia editorială a revistei, dar ideile lor nu se prea pupă şi evident că, până la sfârşitul filmului, independenta Sylvia îşi bagă picioarele şi-şi face propria revistă. Fie vorba între noi, la câţi Neica-Nimeni cu ziar propriu există pe la noi, o femeie cu propria-i revistă nu-i mare brânză.

Eva Mendes o intrepretează pe Crystal Allen, cealaltă femeie, care ştie ce vrea de la viaţă [banii unui bărbat însurat]. Nu ştiu dacă-i actriţa de vină sau dacă rolul său este de aşa natură, însă mie mi se pare că rolul de curvă fără scrupule putea fi mult mai reuşit dacă ar fi fost interpretat cu mai multă pasiune sau… de către altcineva. Mi-a plăcut că au numit-o The Spritzer pentru că era vânzătoare de parfumuri la Saks.

Debra Messing este Edie, mama eroină care nu se lasă până când nu face şi-un băiat – de altfel, singurul personaj de sex masculin care apare în tot filmul! Pe tot parcursul filmului face feţe ciudate, îşi cară fetele după ea prin magazine etc. Nu m-a impresionat şi mi se pare că s-a mai urâţit de când n-am mai văzut-o în vreun film.

Jada Pinkett Smith, nevasta lui Will Smith, ar trebui să se apuce de pictat, de olărit, de croşetat sau orice altceva. Nu am idee cum a ajuns actriţă dar nu cred că s-a întâmplat datorită talentului său extraordinar. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, parcă a jucat chiar bine într-un film… cândva. Da, prin Matrix-uri. Să fie sănătoasă, mie nu mi-a plăcut rolul ei din filmul ăsta, respectiv de lesbiană ahtiată după [doh!] femei – dacă tot nu era nici un bărbat care să saliveze la apariţia Evei Mendes, i-au dat Jadei rol de lesbiană.

În The Women mai apare şi Bette Midler. Nimic notabil.
Singurele produse care apar în tot filmul sunt cele de la Dove, care, ştim cu toţii, a avut o campanie/protest pentru frumuseţea adevărată, bla bla bla. Părerea mea despre această campanie am scris-o aici, în octombrie 2007:

Am aplaudat manifestul Dove pentru frumuseţea adevărată, deşi eram conştientă că brandul Dove aparţine unei companii care, în timp ce afirmă că este alături de femeile care nu au dimensiunile 90-60-90, ba mai mult, că susţine femeile pentru care “frumuseţe” înseamnă şi altceva în afară de un corp de fotomodel, îşi promovează celelalte branduri tocmai folosind fotomodele şi adresându-se femeii Barbie. L-am aplaudat pentru că era binevenit, era ca o gură de aer între toate reclamele stupide care promovau, într-un fel sau altul, perfecţiunea [presupus] reprezentată de dimensiunile “ideale”.

Treaba asta cu femeile obişnuite, cu frumuseţea naturală, fără Photoshop, fără retuşuri, este fix marketing. Pe genericul filmului am găsit şi îndemnul de a vizita campaignforrealbeauty.com. Dar oare Dove nu ştia că îşi asociază imaginea cu un film în care una dintre femei, ajunsă la 60 de ani, apelează la chirurgia estetică, pentru că „nu mai există femei de 60 de ani”?

imdb link