Toate inelele [de argint] să apeleze la mine!

Mă ştiţi, sunt mare fană a bijuteriilor. Atât de mult îmi plac, încât într-o vreme mă apucasem să mi le fac eu. Problema e că nu le prea port; am câteva zeci de perechi de cercei, inele, pandantive, lanţuri, toate frumos aşezate în cutii, pe suporturi… şi de purtat port doar câteva chestii din argint.

Aş vrea să zic că nu ştiu de unde mi se trage dragostea asta pentru argint, dar ştiu prea bine: de la Dana, vară-mea. Când eram kinder, Dana , fiind cu şase ani mai mare decât mine, era deja domnişoară. O domnişoară rockeriţă, cu bocanci negri, blugi, tricouri cu trupe rock şi multe inele din argint – unele cu pietre, altele simple, dar atât de multe încât nu avea suficiente degete ca să le înşire pe toate, aşa că o parte dintre ele erau agăţate de un lanţ de argint şi purtate la gât.

Mamă, şi ce-mi mai plăceau! Dar de unde să-mi permit eu, fetiţă în clasa I, inele din argint? Nici măcar mai târziu, când am mai crescut, nu am reuşit să-mi fac o colecţie atât de mare de inele din argint cum era colecţia Danei. 

Al naibii aur, metal preţios care nu mi-a plăcut niciodată, cum se mai „lipea” el de mine: ba o pereche de cercei, ba un lanţ cu cruciuliţă [musai cu cruciuliţă, întotdeauna cu cruciuliţă!] primit cadou de la bunici, ba un inel „că ai împlinit 14 ani”, aveam o grămadă de bijuterii din aur şi doar vreo două inele amărâte din argint. Şi mie nu-mi place aurul!

Cu timpul, am reuşit să-i conving pe ai mei că nu am nevoie de bijuteriile din aur, aşa că lanţul a ajuns la o fetiţă de la ţară care împlinea o vârstă importantă [14 sau 18 ani, nu mai ştiu] şi căreia părinţii nu-şi permiteau să-i cumpere un cadou pe măsură, cerceii la altă fată care-i aprecia mai mult decât mine, dintre toate inelele am păstrat două – unul vechi, primit de la mama şi inelul de logodnă, că deh! şi gata. Mi-am încheiat socotelile cu bijuteriile din aur. A, da, mai am şi verigheta, dar şi aia e pusă bine. Sunt câţiva ani buni de când nu mai port deloc bijuterii din aur şi în sfârşit simt că am scăpat de o povară. First world problems, din nou. :))

De la o vreme, mi-am dat seama că îmi pot permite cam orice inel de argint şi am concluzionat că poate a venit vremea să-mi fac propria colecţie de inele de argint. Aşa că am început căutarea… online după bijuterii. Bijuterii online, cum altfel?, pentru că nu am răbdare să stau cu orele în magazinele „offline” în căutarea inelului perfect. Şi cât timp am un laptop şi un card la îndemână, de ce aş face-o?

Fără nici o legătură cu link-urile de mai sus: am găsit un prim inel, cu un model foarte simpatic: urme de tălpi pe toată suprafaţa inelului. În seara aia am stat vreo două sau trei ore „călare” pe magazinele online cu bijuterii din argint. M-am pus la curent cu noutăţile, am pus şi pe Pinterest vreo câteva zeci de poze şi mi-am comandat ceea ce avea să devină primul inel dintr-o colecţie începută din cauza unui pitic [de] pe creier.

Am fost un pic dezamăgită atunci când l-am primit, pentru că e cam mare. Atât de mare, încât doar pe degetul arătător îl pot purta şi nu când înot sau spăl vase sau… e prea mare, dar nu m-a lăsat inima să-l returnez, că-i prea fain modelul. Urmează să-mi comand şi alte inele, că trebuie satisfăcut şi piticul ăsta. Am găsit câteva modele faine, da’ faine de tot, pe Onlinebijoux. Bine, e uşor să găseşti multe chestii faine într-un magazin online cu o ofertă atât de diversificată. Ca să vă faceţi o idee, în doar cinci minute am pus pe Pinterest 17 poze. N-o să mi le cumpăr pe toate odată, că nu mă plăteşte chiar în arginţi firma la care lucrez, dar unul câte unul creşte colecţia!

Deocamdată mi s-a pus pata pe ăsta:

P.S. pentru prieteni şi rude: puteţi considera link-ul ăsta drept wishlist-ul de ziua mea [care vine, vine, vine, calcă totul în picioare!]. Numa’ zic.