Cea mai tristă zi de luni

Astăzi am aflat de la TV că a treia zi de luni din an este cea mai deprimantă, conform cercetătorilor britanici. Motive sunt destule: după cheltuielile prosteşti de sărbători, nu mai avem bani, încep să vină facturile, e luni şi trebuie să muncim şi aşa mai departe.

Pentru mine a fost o zi obişnuită. Salariul l-am terminat, ca în fiecare lună, a doua zi după ce l-am primit [long, long time ago], munca de luni e aceeaşi de aproape şapte ani încoace, facturile vin în fiecare lună, deci nimic nou sub soare.

Numai că atunci când m-am trezit eu, la TV era o ştire nasoală: un avion cu medici din Bucureşti care mergeau să preleveze nişte organe de la Oradea s-a prăbuşit. Apoi, informațiile „proaspete” au continuat să curgă: nu a fost vorba despre o prăbuşire, ci de o aterizare forțată.

Câteva ore [!!!] mai târziu, încă nu găsiseră avionul. În timp ce-mi vedeam de ziarul meu, ascultam noutățile. Şase ore au trecut până când avionul prăbuşit a fost găsit. Şase ore!!!

Mă uit la Person of Interest şi aflu despre triangulație, văd cât de uşor este să găseşti pe cineva care are telefonul mobil asupra sa, cum – dacă eşti un hacker bun – poți afla instantaneu tot ce „mişcă” o persoană pe Internet şi aşa mai departe.

Apoi, mă uit la Grey’s Anatomy. La un moment dat, un avion care transporta medici care urmau să facă exact ce făceau ieri medicii din Bucureşti s-a prăbuşit, i-au găsit cu greu, unii au murit, una a rămas fără un picior etc. Dar America e mare… nu ştiu, mă aşteptam ca accidentul [sau incidentul] aviatic să fie cel mai grav lucru care li s-a întâmplat medicilor, pilotului şi copilotului. Nu mă aşteptam ca principala ştire a zilei să fie aceea că salvatorii nu găsesc avionul!

Cum e posibil, în era NSA-ului, a tehnologiei, să pierzi un avion, fie el şi de dimensiuni mici? Avionul ăla nu a apărut pe nici un radar înainte să dispară? Oamenii din avion aveau la ei telefoane, ba chiar aveau şi semnal, au fost sfătuiți să sune la numărul de urgență 112, au sunat tocmai ca să fie localizați şi… nimic.

Pilotul şi asistenta [sau medic rezident] au murit aşteptând să fie salvați după ce au supraviețuit aterizării forțate în munți. Televiziunile de ştiri au mâncat toată ziua o pită caldă dezbătând şi întrebând sau chiar relatând diverse informații – mai rar, ce-i drept. Familiile celor decedați au aflat de la televizor că ai lor nu mai sunt.

Deci da, a fost o zi tristă. M-a făcut să realizez că nu trăim chiar în era tehnologiei, mai avem un pic până acolo. Aş încheia cu „Burundi, bă!”, dar poate că în Burundi nu-şi lasă oamenii să moară ” cu zile”.