Viaţa la bloc S01E03: Totuşi, am ajuns departe

We’ve come a long way, adică. Când m-am mutat eu în blocul ăsta, adică în urmă cu 15 ani, se întâmplau tot felul de paranghelii. De exemplu, într-o zi a avut loc o nuntă, cu lăutari aduşi să schelălăie la microfon în curtea blocului, de parcă eram toţi one big happy family şi era nunta noastră, a tuturor. Mai lipsea doar să ne cheme la „cinstit”, adică să ne pună să cotizăm pentru fericirea mirilor.

Doar că nu era nunta noastră, la fel cum nici botez n-am făcut. O dată am sunat la poliţia locală ca să mă plâng că de la două blocuri distanţă se auzea „scandal”: era un botez asemănător cu nunta din imaginile de mai sus, iar poliţistul care mi-a răspuns la telefon a zis:

– Înţelegeţi-i şi dumneavoastră, că îşi botează copilul!
– Da, domnule, dar pe mine mă deranjează!
– Păi şi noi ce să facem?
Nu am înregistrat convorbirea, dar vă asigur că aşa mi-a răspuns: noi ce să le facem? Le era frică să vină în cartier, atât de rău famată era zona. Bine că mie nu mi-a fost frică să mă mut aici… de parcă aş fi avut de ales!

Din fericire, astfel de chefuri de amploare sunt tot mai rare, pentru că asta se întâmpla în 2006, iar de atunci mulţi hunedoreni de-ăştia cu chef de party la comun au plecat prin Anglia, Italia, Spania, Germania, Franţa, iar cei care au rămas nu mai au bani de asemenea nebunii. Plus că o fi venit şi la ei criza.

În primul sau al doilea an de Hunedoara – venisem din Deva, de la civilizaţie [degeaba se supără unii hunedoreni pe mine, Deva a fost şi rămâne un oraş mult mai civilizat decât Hunedoara] –, nişte oameni au tăiat porcul în faţa scării mele. Deci să ne înţelegem: porcul era viu, nu ştiu unde locuise până atunci, că nu-l mai văzusem, cert e că a murit în faţa scării mele, înjunghiat, cu ţipetele aferente şi mai ales cu sângele aferent, scurs pe caldarâm. Atunci a fost pentru prima dată când am regretat adânc mutarea în Hunedoara.

Au urmat apoi nenumărate chefuri cu manele, cu sticle sparte, chiuituri, scandaluri, ţipete, vecină nebună care urlă în fiecare vară şi ameninţă că se sinucide, câte şi mai câte.

Într-o vreme, o familie care locuia la parterul blocului vecin ţinea un cal prin apropiere. Nu dormea în curte, că l-aş fi văzut, dar se hrănea cu iarba de lângă bloc şi se adăpa băgând capul în bucătăria de la parter a stăpânilor săi. De-astea nu vezi în fiecare zi şi mai ales nu vezi într-un oraş european… sau, mă rog, mai vezi.

Uitându-mă la imaginile de mai sus, răsuflu uşurată: nu mai e chiar aşa, se putea şi mai rău, acum e mai bine, ne-am mai civilizat. Blocul dezafectat în care locuiau ţigani care făceau focul în fiecare seară, la toate etajele, a fost dezinfectat şi transformat într-un cămin de bătrâni; mai este în apropiere un bloc din care locatarii aruncă gunoiul pe geam, că de ce să se mai obosească să-l ducă la container când tot blocul e un mare container?, dar sper că în timp se va rezolva şi problema micii colonii ţigăneşti. Încetul cu încetul…