Viaţa de cuplu: cât de individualişti suntem?

Avon m-a provocat să răspund la câteva întrebări referitoare la viaţa de cuplu. Întrebările nu vin aşa, din senin, ci au „răsărit” după publicarea celui de-al doilea filmuleţ de pe spaţiupentrumine.ro, acolo unde Alex se arată foarte mulţumit de noua lui baie, după ce prietena lui aproape că-l dăduse afară din baia lui. 

Dacă ne referim strict la spaţiul din baie, eu sunt o fericită, pentru că în apartamentul în care locuiesc împreună cu Sebi avem două băi, dintre care una – cea mare, desigur – este ocupată cu toate produsele mele cosmetice. Baia lui, cunoscută şi ca „baia mică” [evident, pentru că-i mică] este şi ea „cocoşată” de celelalte produse ale mele, pentru că acolo fac şi eu duş. În baia mare avem o cadă imensă pe care nu o folosim, pentru că amândurora ne place să facem duş şi nu baie în cadă. Dar aş putea spune* că măcar în baia mică are şi soţul meu loc pentru produsele lui – un aparat de ras, spumă de bărbierit, gel de duş şi şampon, că mai multe nu-i trebuie.

[* sper că Sebi nu a avut răbdare să citească până aici, adevărul e că m-am cam întins peste tot cu cosmeticele şi chiar ieri mi s-a plâns că şi-a găsit aparatul de ras pe jos, mi se pare că aparatul lui de ras are o viaţă proprie şi, sătul de vecinătatea cosmeticelor mele, a vrut să se sinucidă!?!]

Bun, să vedem care-s întrebările.

Cât de individualişti suntem în cuplu? Cred că suntem individualişti în măsura în care am fost şi înainte de a deveni jumătate dintr-un cuplu. Un copil răsfăţat, singur la părinţi, care a crescut în camera lui şi fără să fie nevoit să-şi împartă jucăriile cu un frate mai mic va deveni un adult cam la fel de răsfăţat şi care consideră că are nevoie de spaţiu pentru el şi pentru lucrurile lui. Pe de altă parte, un copil care a crescut cu un frate mai mic se va transforma într-un adult obişnuit să-şi împartă jucăriile, să nu plângă atunci când cineva mai mic şi mai prost decât el îi strică jucăria preferată şi să nu ducă o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru spaţiu. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de ce suntem aşa cum suntem, dar până la urmă am înţeles. Eu am fost copilul singur la părinţi, am avut camera mea şi de când mă ştiu lucrurile se împart în „ale mele” şi „ale celorlalţi”. Un lucru este al meu dacă l-am primit, mi l-am cumpărat sau dacă l-am cerut cuiva. Şi odată ce obiectul respectiv este al meu, dacă îmi place mult şi mai ales dacă l-am dobândit cu eforturi, o să ţin cu dinţii de el. Totul până la lucrurile mele! Sebi, în schimb, mi-a spus de la bun început că el nu se ataşează de locuri sau obiecte, că orice obiect poate fi înlocuit etc. O filosofie pe care o accept, dar nu o prea înţeleg. Să-mi spună el cum poate fi înlocuit aparatul foto pe care mi l-am cumpărat singură, cu o căruţă de bani, în urmă cu şase ani, care a fost alături de mine timp de cinci ani şi ceva şi cu care am surprins cele mai faine cadre? Cu un aparat foto identic? Poate fi înlocuit, dar nu-i poate lua locul. Unui aparat foto identic nu i s-a stricat butonul declanşator la Simeria, nu am mers până la Arad ca să i-l repare un nene şi aşa mai departe. Pentru mine, fiecare obiect are o poveste.

Dar am divagat. Individualismul nu se referă la ceea ce am povestit eu mai sus, ci la „atitudinea manifestată prin situarea intereselor egoiste ale individului mai presus de cele colective”. Am unele momente în care mă pun pe mine pe primul loc, dar în aproape patru ani de căsnicie, înveţi să te gândeşti întâi la cuplul din care faci parte şi apoi la tine, spui mai mult „noi” decât „eu”, dar mai ales iei decizii care afectează cuplul cu gândul la „voi” şi nu doar la „tine”. Şi ca să răspund la întrebare, suntem atât de individualişti cât să nu stricăm feng shui-ul / armonia cuplului.

Cât de mult ne gândim la celălalt şi cât la noi? Asta depinde de fiecare. Eu cred că fiecare cuplu sănătos, care durează deja de câţiva ani buni, şi-a găsit echilibrul tocmai pentru că fiecare membru îl respectă pe celălalt suficient de mult încât să nu ia decizii care-l afectează.

E bine să facem des compromisuri de dragul celuilalt sau trebuie să fim constanţi în ceea ce credem? Dacă mă uit la cuplul Alex – Alexandra, mi se pare că Alex e singurul care face compromisuri, în timp ce Alexandra îşi vede de cosmeticele ei. Cred că e pur şi simplu vorba despre lipsă de comunicare. Chiar dacă-i un cuplu fictiv cu probleme fictive, sunt 100% sigură că problema lor există şi în cupluri reale. Alex şi Alexandra greşesc pentru că nu discută despre frustrările şi nevoile lor, iar Alex alege să facă un compromis în loc să discute cu Alexandra despre „criza” apărută în relaţia lor.

E OK ca o relaţie să schimbe nişte principii pe care le aveai cand erai singur sau asta înseamnă o renunţare la ideile în care tu crezi? Depinde de principii. Dacă principiile celuilalt sunt mai sănătoase, e OK să le adopţi. Dacă celălalt îţi impune să faci lucruri în care nu credeai înainte de a deveni un cuplu, nu e deloc în regulă. Adică e rău.

În opinia mea, un cuplu este format din două persoane cu personalităţi diferite, nu dintr-o persoană cu personalitate puternică şi o copie, o umbră palidă a acesteia. Voi ce ziceţi?