După ce am răspuns la primele întrebări pe care mi le-a pus Avon, trecem la „tura a doua”, referitoare la recunoaşterea greşelilor. Pfff, ce temă complexă!
Aşa cum puteţi vedea pe spaţiupentrumine.ro, Alex se trezeşte cu o baie exagerat de mare, moment în care realizează că a greşit atunci când a cerut o baie de 50 de metri pătraţi. Noroc că Alex e băiat simţit şi, atunci când „Baby” Alexandra îl somează să recunoască că a greşit, el se conformează.
Întrebările sunt:
Ce facem atunci când ne dăm seama că am exagerat sau am greşit? Uităm şi mergem mai departe, ne cerem scuze, ne asumăm şi facem tot posibilul să îndreptăm situaţia? Care sunt lucrurile peste care se poate trece şi care sunt cele care nu mai pot fi îndreptate?
Nu am pretenţia că sunt deţinătoarea adevărului absolut, dar cred că răspunsurile sunt evidente: a greşi e omeneşte, a-ţi recunoaşte greşeala e o dovadă de bun simţ şi bună creştere, iar a-ţi cere scuze atunci când greşeşti e un gest civilizat. Alex trebuia să „sară” mai repede cu scuzele, pentru că el e cel care s-a tot plâns că are baia prea mică, iar când s-a trezit cu ditamai spaţiul – atât de mare, încât s-au mutat cu totul în baie! -, a aşteptat să-i ceară prietena lui să realizeze că a exagerat şi să-şi ceară scuze [nu i-a zis, dar, dragi bărbaţi, noi nu spunem întotdeauna ce vrem, de multe ori doar facem aluzii, dăm indicii…]
Care dintre ei o fi de fapt cel nehotărât? Nu de alta, dar parcă nu-i văd bine în viitor dacă nu se pun de acord asupra unor chestii atât de mărunte precum mărimea băii.
Desigur că toate cele de mai sus arată foarte bine în scris şi mai ales în teorie, practica fiind cea care „ne omoară”. Şi nu ne omoară la propriu, dar omoară cupluri. Există persoane care trăiesc cu convingerea că absolut tot ce fac este ceea ce trebuie să facă, nu se gândesc nici măcar o clipă că ar putea să greşească sau, mai grav, să-i rănească pe cei dragi prin acţiunile lor. Şi chiar dacă la un moment dat realizează că au greşit, le este aproape imposibil să recunoască şi cu atât mai greu să îşi ceară scuze.
Ştiţi sentimentul ăla de „acum e prea târziu” pe care îl ai atunci când trebuia să suni pe cineva, a trecut o zi şi părea că e aiurea să revii cu un telefon după o zi, după o săptămână era deja mult prea târziu, după o lună încă te mai rodea vina, iar după două luni te-a sunat persoana respectivă şi tu simţeai că nici o scuză nu e suficient de bună ca să-ţi justifici nesimţirea? Nesimţire… vorba vine, că tu te-ai consumat în fiecare zi şi te-a măcinat vina, dar nu ai îndrăznit să pui mâna pe telefon şi să suni, pentru că fiecare secundă, fiecare minut care trecea îţi dădea senzaţia că te adânceşti şi mai tare în „butoiul cu vină” şi pur şi simplu nu ştiai ce scuză ar putea fi atât de plauzibilă încât să te „scoată” – din butoiul cu vină, bineînţeles.
Ei bine, la fel e şi cu greşelile făcute în cuplu. Azi nu-ţi ceri scuze pentru că nu ţi se pare că ai comis-o grav, mâine e târziu şi pare aiurea să te scuzi pentru „nimicul” de ieri, poimâine speri că greşeala ta a fost dată uitării şi, până la următoarea greşeală, speri că eşti deja absolvit de vină. Numai că toate faultările pe care le execuţi într-o relaţie se contabilizează undeva, într-un registru imaginar, şi când greşeşti flagrant ţi se vor sparge toate în cap. Garantat!
Şi nu, reproşurile nu sunt doar apanajul femeilor, şi bărbaţii au registrul lor şi ceva îmi spune că sunt mai buni la contabilitate decât femeile, aşa că atunci când vine vremea să tragă linie şi să le scoată partenerelor [urât cuvânt!] ochii pentru greşelile pentru care nu şi-au cerut scuze, totalul va fi destul de mare şi greu de suportat.
Şi ca să răspund la ultima întrebare, eu cred că fiecare persoană are pragul său de toleranţă. Unii „înghit” mai multe, altora le sare ţandăra mai uşor, cert e că nimeni nu va trece cu vederea la nesfârşit greşelile celuilalt. Deci e mai bine să îţi recunoşti greşeala pe loc şi să încerci să o îndrepţi decât să aştepţi ziua în care se vor întoarce toate împotriva ta. Căci se vor!