Viaţa mea înainte de online

Dragă Ciprian, am învăţat să nu spun niciodată „niciodată”, dar probabil că nu vei vedea niciodată un film cu mine, cu atât mai puţin un film în care să povestesc despre viaţa mea dinainte de online.

Timisoara, episodul pilot

Povestea mea incepe in Timisoara. Este episodul pilot, pe care nu mi-l amintesc deloc: doi tineri, ea de 18 ani si el de 24, s-au casatorit in Deva si s-au mutat in Timisoara, unde el a fost detasat cu serviciul. Tu te-ai nascut in 1996, Ciprian, deci ma gandesc ca ai auzit la parintii tai cum era cu „detasarea” asta. Dupa ce terminai scoala, Statul iti asigura un loc de munca, doar ca nu iti putea garanta nimeni ca vei fi lucra in orasul in care ai terminat scoala sau in orasul pe care ti-l alegeai tul prin urmare, erai „detasat” intr-un alt oras, unde era nevoie de un muncitor care stia sa faca ce invatasei tu in scoala.

Unii s-au descurcat si au „fentat” sistemul, obtinand locuri de munca in orasele in care voiau sa locuiasca. Tatal meu era cadru militar si a fost detasat la o unitate militara de langa Timisoara. Cei doi tineri de la inceputul povestii, parintii mei, nu au apucat sa afle cum sta treaba cu primul an de casnicie, pentru ca am aparut eu. Nu prea existau metode contraceptive pe vremea aia [imi amintesc ca eram mica, imediat dupa revolutie, cand am vazut intr-un magazin cu de toate niste prezervative romanesti, imi scapa acum numele lor, tin minte ca erau ambalate dubios, in forma de oval si nu intelegeam exact care era scopul lor si mai ales de ce erau ovale si nu rotunde. Atat vanzatorul, cat si parintii, au zambit incurcati cand am intrebat „ce-s alea?”], asa ca la scurt timp dupa ce ai mei s-au casatorit, am aparut eu.

La Orastie si la tara

La vreo cateva saptamani dupa ce m-am nascut, adica in episodul al doilea, ai mei s-au mutat la Orastie, in judetul Hunedoara. Si-au ales orasul, au ales si un apartament intr-un bloc care tocmai se construise, dar au mai avut de asteptat pana cand apartamentele au fost date in folosinta, timp in care Mama si cu mine ne-am dus la tara, la parintii ei. Nu a durat mult pana sa ne mutam in apartamentul nou-nout in care ai mei au platit o chirie modica timp de 13 sau 14 ani.

Am copilarit in Orastie si in satul bunicii mele, la cateva zeci de kilometri. Ai mei ma mai „scapau” cateva zile la tara, dar niciodata prea mult, pentru ca eu eram fata de oras si nepetrecand niciodata o vacanta intreaga in sat, nu am apucat sa-mi fac prieteni pe acolo. Nici in ziua de azi nu ii stiu prea bine pe toti vecinii, copiii au crescut si au plecat, batranii au murit, tinerii au imbatranit, iar eu in continuare merg in satul bunicii mele doar in vizita.

Nu am fost niciodata la furat de cirese, nu am hoinarit singura sau cu alti copii pe dealuri, nu am muls vaca, nu am facut multe dintre lucrurile pe care copiii le fac in vacantele petrecute la tara. Drept e ca nici nu m-au prea lasat sa umblu de capul meu, bunica mea ma tinea mereu aproape :), de parca as fi fost un bibelou de portelan care trebuia protejat.

Totusi, a fost un episod frumos. Nu am copilarit in sat, ci in cele doua case ale bunicilor si in curtea dintre ele. La cat eram de mica, nici nu aveam nevoie de mai mult spatiu.

La cules de prune, in Muncel

Cred ca aveam vreo trei ani si-un pic cand bunicii din partea tatalui m-au dus cu ei la cules de prune, in satul in care s-a nascut si a crescut bunicul, Muncel. Astia erau bunicii de la oras, cu locuri de munca „domnesti”, cu masina si apartament cu trei camere in centrul Devei. Strabunica inca mai traia si din cand in cand mergeam s-o vizitam. Cand spun ca bunicii m-au dus cu ei la cules de prune, sa nu-ti imaginezi ca m-am urcat in vreun prun sau ca am stat in iarba sa adun fructele de pe jos. Nu, am mers cu bunicul prin sat – de la casa strabunicii pana la livada – si m-a lasat singura in masina pentru cateva secunde. Pe mine ma fascina schimbatorul de viteze al Daciei, pe care bunicul meu il inlocuise cu unul din sticla, chinezesc, in interiorul careia era o floare colorata [memoria imi joaca feste, multa vreme am fost convinsa ca era un castel, dar nu am gasit pe nicaieri obiectul cu pricina ca sa ma lamuresc ce era, de fapt].

Am pus mana pe schimbator, masina era in panta si… serialul era cat pe ce sa fie anulat, dar am scapat cu urmatoarele: dat cu masina peste cap [senzatie misto, dar nu ti-o recomand], geamul din stanga fata spart, masina cu rotile in sus si eu iesind pe geamul respectiv si taindu-ma la frunte.

Culesul de prune s-a terminat la chirurgie, cu parintii mei speriati ca erau pe punctul de a ramane fara copil, bunicii si mai speriati, eu sedata si chirurgul cusandu-mi taietura. Mi-a ramas o cicatrice maricica, cu care ma mandresc, pentru ca mie mi-au placut dintotdeauna cicatricile; sunt semne ale unei copilarii fericite, nu?

O banateanca la Deva

Episodul trei e scurt: aveam cinci ani cand ai mei s-au lasat convinsi de bunicii din Deva sa ma lase acolo o vreme, ca sa urmez cursurile :-> gradinitei cu predare in limba germana. Imi amintesc vag un cantecel invatat pe de rost, fara sa stiu ce spunea, bulinele rosii si negre pe care le primeam daca eram cuminti sau neastamparati, educatoarea careia ii spuneam „Genossin” [„Tovarasa”] si alte cateva detalii neinteresante. Cred ca nu s-a prins mare lucru de mine, dar macar stateam in Deva si…

In perioada asta, bunica si vecinele ei din bloc aveau un fel de Facebook al gospodinelor. Cand „bagau” oua, carne, unt, branza sau orice altceva la Alimentara, cele cateva membre ale retelei se informau reciproc si coborau repede cu plasele din fâş facute de ele la masinile de cusut, ca sa prinda ceva, orice. Nu duceau lipsa de bani, nici de alimente, pentru ca erau mereu pe faza si  isi faceau provizii, dar nu strica sa ai cateva alimente de baza in plus in camara.

Rolul meu, atunci cand apareau notificari in reteaua de socializare, era de „plus unu”. Marfa putina din magazine se vindea rationalizat. Daca ai auzit vorba „Sa se dea cate una, sa ajunga la fiecare!”, sa stii ca inainte de revolutie era perfect valabila. Nu puteai sa iei cate kile de portocale aveai tu chef, pentru ca nu-ti vindeau. Daca aveai un copil, erati deja doua persoane si se dubla cantitatea. Cum mai toate prietenele bunicii mele erau batrane, eu eram „rara avis” si o data imi amintesc foarte clar cum bunica mea i-a spus unei necunoscute [pentru mine era o necunoscuta]: „Va dau fata, sa luati mai mult?”. Eram la coada la aprozar, naiba stie ce se vindea atunci de a fost nevoie sa ma imbrace de urgenta si s-o insotesc ca sa stam la coada si sa prindem „marfa”.

Dupa anul petrecut „la studii” in Deva, m-am intors la Orastie. In 1991, bunicul meu a murit si bunica s-a „trezit” singura intr-un apartament prea mare. A venit momentul, trei ani mai tarziu, sa facem sa fie bine, asa ca noi ne-am mutat in apartamentul ei din Deva, iar cel din Orastie a fost vandut si „transformat” intr-o garsoniera – tot in Deva – pentru bunica mea.

Episodul Deva s-a incheiat dupa numai sase ani. Chiar daca am copilarit in Orastie, intotdeauna am considerat Deva ca fiind orasul meu. Cel mai al meu, ca doar si Timisoara e al meu [scrie si-n buletin!], si Orastie la fel, ba chiar si Hunedoara [din nou, scrie in buletin!] e orasul meu. M-am mutat ca tiganii cu cortul. Din Deva am cele mai faine amintiri si tot ce n-am facut la tara – hoinarit de capul meu, furat de cirese si facut tot felul de tampenii – am facut in Deva. Stateam in centru, aproape de spitalul judetean, si nu o data am sarit gardul inauntru ca sa furam dude, sa cotrobaim prin gunoaie [cu cate seringi m-am jucat… ma si mir ca am scapat de hepatite si alte boli pe care le puteam lua destul de usor] sau sa-i spionam pe medici si pacienti. Nu ma intreba de ce am facut toate astea; daca se putea!?

Tot in Deva am invatat sa ma catar pe cladiri. Langa blocul meu era cladirea unui restaurant si o data aproape ca am reusit sa intru in casa mea de pe balcon. Balconul era inchis, ramasesem pe dinafara pentru ca aveam yala care se bloca singura, asa ca in loc sa astept sa apara ai mei, am inceput sa escaladez balconul. Stateam la etajul doi, ajunsesem pana in colt si mai aveam vreo 20 de centimetri pana la geamul care ramasese deschis. Instinctul de conservare mi-a zis sa ma las pagubasa si exact asta am facut. In schimb, s-a catarat Alina, prietena mea, si mi-a deschis usa din interior. Nu m-am linistit dupa episodul asta, eram vreo trei fete cucuiete carora ne placea sa ne cataram peste tot. O alta amintire de la inaltime este cand mancam seminte impreuna cu Raluca si fratele ei, Tutu, stand in fund pe marginea blocului turn [a fost primul bloc turn din Deva si are noua etaje], cu picioarele atarnandu-ne in gol. Acum ametesc numai cand ma gandesc, dar ce priveliste faina aveam!

Dupa blocurile gri, in Hunedoara

Serialul vietii mele dinainte de online ia o turnura brusca in anul 2000, cand ne-am mutat in Hunedoara. Am lasat toata Deva pentru un apartament mare in care inca mai locuiesc. Inainte de a ma muta aici, mai vizitasem orasul asta de fix doua ori. Mi s-a parut oribil. Nu era Deva, nu avea prietenii mei din Deva, nu avea strazile si blocurile pe care le stiam deja atat de bine, nu cunosteam pe nimeni aici si nici nu aveam chef sa imi fac prieteni noi. In prima zi, am plecat la plimbare speriata ca o sa ma ratacesc. Am facut cateva sute de metri pe acelasi trotuar, pentru ca la cat de prost stau cu orientarea in spatiu, eram convinsa ca da daca as fi traversat strada m-as fi ratacit.

Facultatea de Deriva

In 2001 am terminat liceul – in Deva, acolo unde l-am inceput – si am plecat la facultate in Timisoara. Nu atat la facultate, cat la Timisoara. Adica am ales o facutate care parea sa „se pupe” cu ceea ce visam eu sa studiez, dar nu a contat prea mult ca se numea „Facultatea de Stiinte Politice si ale Comunicarii” iar eu nu intelegeam deloc politica si nici nu intentionam sa ma imprietenesc cu ea in viitorul apropiat. Important era ca las Hunedoara pentru Timisoara. Imagineaza-ti ca soarta a facut sa stau intr-o garsoniera cu doua etaje deasupra garsonierei in care mi-am petrecut primele zile din viata. Exact in acelasi bloc turn de pe strada Take Ionescu.

Trei luni mai tarziu, eram deja lamurita: voi termina anul I la facultatea asta cu care n-am nimic in comun, dupa care voi da admitere la Cluj, unde puteam sa studiez comunicare si relatii publice, ca sa ajung, in cele din urma, sa lucrez in publicitate. Sa fac publicitate, pentru ca asta a fost visul tineretii mele. Cand mi-au aflat planurile, ai mei m-au chemat frumusel acasa, pentru ca era o cheltuiala prea mare sa stau in Timisoara doar asa, „de sanchi”, daca anul urmator aveam de gand sa dau Timisoara pe Cluj.

2002: In campul muncii

Nici n-am ajuns bine acasa [ma mutasem de-a dreptul la Timisoara, cu oale, vesela, tacamuri, plapuma, perne, haine, tot-tot-tot] ca Tata a gasit intr-un ziar local un anunt: „Angajam redactor”. A doua zi eram in redactie, traduceam stiri de pe Ananova si reformulam stirile venite pe fluxul Mediafax. Ma rog, nu faceam doar asta, eram in redactie de dimineata pana seara si nu prea aveam timp sa ma plictisesc. Dupa ce m-au trimis prima data pe teren, am stiut ca n-o sa fiu niciodata ziarista, desi munca din redactie imi placea. Numai sa nu mai fi pus sa interactionez cu oamenii!

De atunci, am lucrat la mai toate ziarele – descoperisem ca daca fac corectura sau editare de texte nu e nevoie sa ies pe teren si nici sa intru in contact cu tot felul de oameni, asa ca am ramas pe „nisa” asta. Corector, editor, apoi tehnoredactor, cu o mica pauza de cinci luni in care am locuit si lucrat in Cluj. Da, am ajuns si la Cluj, dar nu cand am vrut eu, ci cand au vrut altii si nu la facultate, ci la munca. Aici, intr-un garaj de pe o strada aflata departe de orice, am invatat Quark si Photoshop. Altii isi faceau deja bloguri, eu inca nu stiam ce-i ala, dar intram aproape zilnic pe un forum unde se crease o comunitate foarte faina de gagici. Si aici lucram de dimineata pana seara, deci nu pot spune ca am apucat sa vad Clujul. Il mai vedeam duminica, cand ieseam la plimbare ca soldatii si servitoarele, in rest stateam in garaj si faceam ziare. :))

Dupa cinci luni intense, m-am intors la Deva, hotarata sa nu mai lucrez in presa. Un prieten m-a dus la un interviu de angajare la o firma destul de mare si de a doua zi am inceput sa merg la noul meu serviciu. Programul incepea la 7, dar de cele mai multe ori ajungeam la 6 jumate, pentru ca ma ducea Tata si el avea treaba la Deva, mai devreme decat mine. Salariul era cam mic, asa ca pana la urma am acceptat oferta de a lucra dupa-masa la un ziar care tocmai se deschidea. Asta a fost perioada in care munceam zi-lumina si pe care nu vreau s-o retraiesc. Pur si simplu nu aveam nici o alta activitate in afara de munca in trei locuri [intre timp, mai acceptasem o oferta si lucram si de acasa, in week-end-uri, pentru un alt ziar].

Si stii care e culmea? Ca desi aveam programul foarte incarcat, la primul job aveam destul de multi timpi morti. Stateam pur si simplu si ma uitam pe geam la TIR-urile care treceau in stanga si in dreapta. Internetul din 2006 era departe de ce-i acum. Erau putine site-uri interesante, dar mi-am dorit foarte mult sa am si eu un coltisor de net numai si numai al meu. Domeniu? Da’ ce, eu stiam ce trebuie sa fac ca sa-mi cumpar un domeniu? Aveam eu habar de ceva? Nu prea, asa ca am gasit un site care oferea „pagini” personalizate in mod gratuit. Si asa a luat nastere primul meu blog. Din plictiseala si din dorinta de a avea coltul meu de Internet.

N-o sa vezi niciodata un film cu mine, draga Ciprian, dar sper sa te multumeasca articolul asta. Stiu ca mi-ai pasat leapsa asta de mult, dar nu am avut starea necesara sa-ti povestesc, in mare, despre viata mea dinainte de online. A fost distractiva. A fost cu multa munca si cu prieteni faini, cu cateva aventuri demne de povestit nepotilor, cu inima „zdrobita” de cativa baieti, dar pe total a fost faina. Dupa care am descoperit blogging-ul si viata mea s-a schimbat complet. In bine.

Sa mai vii pe-aici, ca intr-o buna zi o sa-ti povestesc si in ce fel mi-a schimbat blogul viata; nu ca nu as mai fi facut-o, dar observ ca la orele mici ale diminetii imi place sa vorbesc/scriu despre mine.

P.S.: Daca tot mi-am amintit de vremuri indepartate, uite ce melodie ascultam eu in urma cu… multi ani, cand stateam in Deva: