TURIST ACASĂ: Luncoiu de Jos, comuna care se încăpățânează să păstreze tradițiile

Am petrecut un weekend în Luncoiu de Jos. Nu e o destinație glamourous, ba dimpotrivă: este o comună dintr-o zonă oarecum îndepărtată de civilizație. Mai precis, este la vreo 30 de km de Deva și 6 km de Brad. OK, nu e vreun sătuc izolat, poți ajunge pe jos la Brad, care-i un oraș micuț (dar este oraș).

Am cunoscut, cu ocazia asta, o grămadă de oameni frumoși. Nu am mai avut, până acum, ocazia să intru într-o primărie de comună și cu atât mai puțin într-un centru de informare turistică dintr-un sat, dar mă bucur și sunt recunoscătoare pentru această ocazie. În primul rând, pentru că nu am văzut niciodată un centru de informare turistică atât de frumos aranjat. În septembrie mă minunam de centrul din Ljubljana, ca acum, în decembrie, să confer titlul de „cel mai fain centru” celui din Luncoiu de Jos! Și știți de ce?

Pentru că aici, oameni cu talent și cu drag de frumos au transformat un loc altfel sec într-un mic muzeu. Nu exagerez cu nimic; centrul local de informare turistică este compus din trei încăperi, iar două dintre ele se pot confunda foarte ușor cu niște încăperi de muzeu.

Pentru cine nu știe, centrele astea de informare turistică sunt parte dintr-un Program de Dezvoltare finanțat de Uniunea Europeană. Ele trebuie să respecte niște standarde și… cam atât, că nu te obligă nimeni să le decorezi în vreun fel sau să faci mai mult decât scrie în fișa postului. Și totuși, la Luncoiu, oamenii au luat în serios treaba asta și au făcut mult mai mult decât trebuia. În majoritatea locurilor, centrul de informare turistică are forma unei iurte, este o clădire seacă, în care găsești câteva pliante amărâte și, dacă ai noroc, oameni care știu ce să îți recomande să vezi/faci în localitatea respectivă. De obicei, dacă iei un pliant, trebuie să îți lași datele de identificare (nume, prenume, oraș/țară din care provii), nu pentru a fi contactat ulterior, ci pentru o statistică și pentru că acele pliante se dau pe semnătură. Realizez cum sună, dar ăsta e adevărul.

Am fost toamna asta în Alba Iulia. Oraș mare, „Cealaltă Capitală”, ditamai cetatea – ai zice că trebuie să aibă un super centru de informare turistică, nu? Nu. Are un centru ascuns în cetate, între pereții foarte reci, înăuntru sunt câteva hârtii scoase la imprimantă (alb-negru) cu harta cetății și dacă iei o hârtie de-aia, trebuie să te treci pe o listă, că ei trebuie să justifice „materialele promoționale”. Pe cuvânt! În Hunedoara avem mai multe, iar Hunedoara are doar Castelul Corvinilor, nu ditamai cetatea!

Revenind la Luncoiu de Jos: la centrul de informare turistică se ajunge făcând stânga din drumul E79, care duce de la Deva la Brad (și, mai încolo, la Oradea), acolo unde indicatorul arată către Primăria Luncoiu de Jos. Clădirea este chiar în vecinătatea primăriei și e mai mare decât obișnuitele „iurte”. Are, cum spuneam, trei camere, dintre care una servește drept birou, alta găzduiește un război de țesut, machete de case (miniaturi create de un artist local) și câteva manechine îmbrăcate în costumele populare ale zonei, iar cea de-a treia cameră este amenajată ca o cameră dintr-o casă țărănească. Are un pat, un leagăn, pe pereți ștergare, pe jos covoare, precum și o mulțime de alte unelte vechi, bastoane, furci (topoare nu) etc.

Ce are Luncoiu de Jos și nu au alte comune din Ardeal sau din România? Asta am vrut să aflăm în weekend-ul petrecut acolo. Am descoperit un sat ca oricare altul, dar cu oameni foarte harnici. Asta a fost prima impresie și… asta a fost și ultima impresie! De la întâiul gospodar și până la bătrânii satului, fiecare sătean este ocupat și preocupat cu câte ceva. Cei de la Centrul de promovare turistică au organizat vineri o șezătoare, chiar în incinta centrului. Localnici mai tineri sau mai bătrâni, pricepuți la diverse activități, au fost invitați la această șezătoare.

Pentru cine nu știe, pe vremuri, șezătorile se țineau iarna, când oamenii de la țară nu erau ocupați cu munca de la câmp, de obicei se adunau acasă la unul dintre ei ori la căminul cultural  (mă gândesc), spuneau povești și făceau lucru de mână, adică tricotau, croșetau, coseau, împleteau etc. Făceau lucru manual.

Astăzi, șezătorile se mai întâlnesc doar în cadrul acestor evenimente organizate de „alții”; ce-i drept, parcă nu îți mai vine să faci tricotaje din lână când le poți înlocui cu haine luate cu 1 leu din second hand. Eu mă bucur că am avut ocazia să văd o șezătoare a bătrânilor îndeaproape.

Oamenii din Luncoiu de Jos

Bogăția acestei comune sunt oamenii. Chiar în pliantul de prezentare, nu se vorbește despre locuri, ci despre oameni, adevăratele valori ale satului românesc.

Elena Sicoe este o doamnă ca mama mea sau ca mama ta, numai că doamna Sicoe s-a născut cu un dar minunat: pictează niște peisaje superbe! Materialele de prezentare vorbesc despre picturile cu tematică religioasă, pe mine m-au uimit peisajele redate în diferite culori.

Mirela Groza este o altă doamnă super talentată: realizează de la zero costume populare cu motivele zonei. Am văzut pe viu cum coase acele modele complexe la o mașină de cusut Ileana (așa cum mai au bunicile noastre pe la țară).

Pe Marin Costea l-am văzut împletind coșuri de nuiele. Este un fost miner care și-a găsit această pasiune pentru împletirea nuielelor până când devin coșuri utile.

Elena Ungureanu coase, țese, toarce. Și-a amenajat o cameră din casă în stilul tradițional; de fapt, nu a făcut decât să păstreze acolo covoare, ștergare și alte obiecte vechi, iar camera arată foarte frumos, ca una de muzeu.

Aurel Martin, miniaturist, Este un alt artist talentat din Luncoiu de Jos. Folosește drept materie primă spicul de porumb pe care îl taie în fâșii înguste cu cutterul. Două ierni i-au trebuit ca să realizeze din „cucuruz” macheta bisericii din Luncoi.

Adrian Miheț, meșter lemnar. El face, în atelierul său, butoaie din lemn de dud, salcâm și stejar pentru țuica (vinars) de prună. Face si butoaie mari, pentru vin, dar le vinde prin Moldova.

Ivan Romică este cazangiul – cel care transformă prunele și merele în vinars întors (fiert de două ori). Țuica fiartă, nelipsită de la masă, iarna, se numește aici crampă; nu știu să fi dat cuiva crampe la stomac!

Despre virșli v-am mai povestit eu. Ei bine, virșlii de Podele (sat din comuna Luncoiu de Jos) sunt făcuți de Cristian Indrieș. Numai de virșli n-am avut parte în excursia asta, în rest cred că ne-au dat de toate. Imaginați-vă că în acea sâmbătă, cam toată lumea tăia porcii…

Ce nu are Luncoiu de Jos? O pensiune cât de cât. Turismul este abia la primul pas, deși atracții sunt, așa cum ați văzut.  Iar dacă vă plac oamenii și poveștile lor, căutați-o pe doamna viceprimar Ramona Benea, este prietenă (și ptietenoasă) cu toți sătenii!

La final, vreau să îi mulțumesc lui Traian Urieș pentru această incursiune în viața satului hunedorean!