1989. Revoluţie sau lovitură de stat?

Ceau;escu fugind cu elicopterulArticol scris de tatăl meu, care în 1989 avea 30 şi un pic de ani şi era căpitan şi locţiitorul comandantului unei unităţi militare. Eu aveam şapte ani, nu pot să-mi dau cu părerea decât despre calitatea jucăriilor, dulciurilor şi a desenelor animate de pe vremea aia.

Multă lume se întreabă acum, după mai bine de două decenii, ce a fost în Decembrie 1989 – revoluţie sau altceva? Eu sunt de părere că numai revoluţie nu a fost şi mă bazez pe observaţiile personale, din prisma unui militar care a avut acces la unele informaţii.

În luna decembrie a anului 1989 eram într-o unitate militară de rachete care avea ca misiune permanentă să apere, împreună cu alte trei unitati similare, Combinatul siderurgic de la Hunedoara, care era considerat un obiectiv strategic pentru economia naţională.

De la cârnaţi la fasole şi orez

Veneam de la tăiatul porcului, de la ţară, în 16 decembrie, seara, când telefonul suna de câteva ore. Am răspuns şi soldatul de la unitate îmi spune, cu vocea terminată: domnule căpitan, în sfârşit răspundeţi… veniţi urgent la unitate, că-i groasă! Era pentru prima dată când mi se spunea „domnule” în loc de „tovarăşu'” sau „toa’şu”. De obicei, la alarmă, soldatul avea textul lui pe care ştia să-l spună dintr-o răsuflare, adică: „executaţi munţii de aramă” sau ceva asemănător, dar acum i-am simţit emoţia şi sufocarea din voce.

Faptul că eram un locţiitor de comandant destul de tânăr şi eram apropiat de militarii în termen, care erau şi ei tineri, îmi era suficient să-mi explic faptul că soldatul de la telefon nu mi-a zis „parola” cu care trebuia să mă cheme la unitate, ci mi-a zis că-i groasă…

De obicei întrebam la ce oră s-a dat alarma ca să ştiu cât timp mai am până trebuie să fiu prezent în unitate, dar soldatul meu mi-a zis fără să-l mai întreb că au trecut deja două ore. Am „parcat” porcul în frigider şi camara după care mi-am schimbat hainele civile cu cele militare şi am purces la „oaste”. 

Nu ştiam că voi rămâne acolo atâta vreme încât se vor usca cârnaţii, iar eu voi mânca fasole şi orez pâna va da Ceauşescu ortul popii. Am ajuns în unitate şi am constatat că nu eram chiar ultimul care ajunge la alarmă, pentru că toţi erau pe la vreun tăiat de porc, mai aproape sau mai departe de unitate.

La birou am dat de o căldură de vreo 40 de grade, pentru că Gică, soldatul care se ocupa de curăţenie şi altele pentru mine, avusese grijă, dragul de el, să pună pe foc de când s-a dat alarma. Atunci mi-am dat seama că puteam ajunge ceva mai devreme dacă eram în localitate.

Aparatul de radio pe care-l adusesem de acasă era pornit pe Europa Liberă şi Gică mi-a zis să nu-mi fac probleme, că toată unitatea asculta acelaşi post, inclusiv comandantul şi ofiţerul cu contrainformaţiile. După 10 minute, mă cheamă comandantul să mă pună la curent cu situaţia în care eram.

Realizarea că demonstranţii erau copiii cuiva

Bietul om mi-a făcut prezentarea situaţiei aşa cum era, cu mişcările din Timişoara, cu faptul că armata intervenise acolo şi cu nişte lacrimi pe care nu eram obişnuit să le văd pe chipul comandantului, dar pe care mi le-am explicat atunci când mi-a zis că fiul lui, student, era încă acolo, în mijlocul evenimentelor, unde colegii noştri primiseră ordin să tragă în demonstranţi, adică în copiii noştri. Cred că a fost lucrul care m-a impresionat cel mai mult, şi în câteva minute sau ore am trecut la un alt nivel de maturitate sau la alt fel de a înţelege lucrurile.

Dacă până atunci, când aveam 32 de ani, primeam un ordin prin care mi se cerea să trag, o făceam fără să mă gândesc prea mult, pentru că ştiam că superiorii mei sunt cei care judecă dacă e drept sau corect, în urma discuţiei avute cu comandantul, când îmi dădeam seama că ordinele de sus puteau fi nedrepte şi că inamicul poate fi un concetăţean sau chiar o rudă apropiată, gândirea mea o lua spre alte căi şi nu mai eram aşa de sigur că aş face bine dacă apăs pe tragaci fără să cuget înainte împotriva cui o fac. Asta e chestia pe care nu au avut-o toţi militarii în vedere, iar unii au dat dovadă de exces de zel şi au trimis semeni pe lumea cealaltă.

Dar să revin în căldura biroului meu, după ce comandantul m-a pus la curent cu situaţia în care ne aflam. Am deschis seiful meu blindat, în care aveam micul meu univers de lucruri secrete, interzise, intime. Acolo erau un tub de ness Amigo, două sticle de pălincă de 60 de grade, un cuţit făcut la Cugir, la fosta fabrică de armament, vreo 5.000 de lei pentru zile negre, o lanternă cu 5 baterii R20, benzi de scotch (care se procurau greu pe vremea aia), un box din bronz pentru „întărirea pumnului”, nişte casete video cu karate şi fete usoare şi cine mai ştie câte. Recunosc că nu aveam vreo icoana sau biblie, deşi erau la fel de interzise, dar educaţia mea nu a fost îndreptată în sensul acesta.

Am făcut urgent o şedinţă cu oamenii pe care-i conduceam, invitându-i la mine în birou, unde s-a băut cafea ness şi pălincă, explicându-le la rândul meu cat e de grea situaţia şi mai ales să uite că au arme de foc, pentru că nu suntem în război cu neamurile noastre. Apoi am început să fiu martorul dezinformarilor care au avut loc pe canalele de transmisiuni ale armatei.

„Revoluţia” din telefon

Am avut ghinionul să intru direct ofiţer de serviciu pe unitate din prima zi, considerându-se că am funcţie de conducere şi trebuie pus un om de răspundere în acest serviciu. Primeam note telefonice de un inedit inexplicabil, adică nu mai erau concepute după standardul cunoscut, aveau un conţinut cu totul bizar şi nu aveau nici o legătură cu activitatea nostră zilnică.

Acest lucru m-a făcut să sun imediat corespondentul meu de la eşalonul superior şi să-l întreb dacă notele telefonice erau reale. Bineînţeles că acesta nega totul, iar eu eram contrariat cum de acestea puteau intra în circuitul telefonic securizat militar. Mai concret, ni se cerea să trimitem în micul oraş de la poalele dealului unde era unitatea, un oras de 15.000 de locuitori, trupe înarmate şi transportoare.

Dacă aveam „trupe”, adică vreo 30 de soldaţi, noi transportoare nu aveam nici în poze. Ăsta a fost motivul pentru care mi s-au părut bizare acele note telefonice. Apoi au început să apară note telefonice care ne avertizau că dintr-o anumită direcţie se îndreptau spre noi coloane de tancuri necunoscute care se pare că ne vor fi ostile… Din nou am cerut eşaloanelor superioare să-mi confirme informaţiile şi din nou acestea nu s-au adeverit.

La un moment dat, s-a primit o informaţie că în apropierea unităţii s-a prăbuşit un elicopter. Asta le-a pus capăt tuturor, iar eu cu încă doi colegi mai curajoşi i-am zis comandantului că mergem să verificăm. Normal că nu ne-a aprobat intenţia, dar înţelegând faptul că comandantul nostru era puţin afectat de faptul că nu ştia nimic de fiul său, student în Timişoara, am luat-o pe cont propriu şi am purces la o acţiune de periere a perimetrului din jurul unităţii în urma căreia nu am găsit nici un elicopter.

În urma tuturor acestor ameninţări şi informaţii care veneau ca un adevărat flux, s-a luat hotărârea de a se forma un sistem de apărare a unităţii prin tranşee şi şanţuri de apărare, în care stăteau cu schimbul atât militarii în termen, cât şi cadrele, după sistemul de gardă, adică în schimburi din trei în trei ore.

Cu muniţie de război şi cu foc fără avertisment, locuitorii oraşului erau informaţi de primărie să nu se apropie de unitate pentru că suntem în stare de război şi se va trage asupra oricui va încerca să se apropie de unitate.

După ce am ieşit din serviciul de zi pe unitate, am intrat în tranşee cot la cot cu soldaţii, am primit o groapă şi misiunea de luptă: „Nu trece nimeni pe aici!”. Cine ar fi vrut să intre în unitate, mai ales în asemenea condiţii?

Şasă ruşi frumoş’

Am uitat să zic, în seara de 17, când urcam spre unitate, în parcarea unui restaurant din drumul nostru erau parcate şase autoturisme Lada 1500 cu numere ruseşti, în linie, după modelul militar de parcare, iar nişte tipi atletici, îmbrăcaţi în negru se încălzeau la focul făcut dintr-un cauciuc de maşină ars. Când treceau cadrele noastre militare, care mergeau la alarmă, aceştia îşi verificau ceasurile. Lucrul ăsta mă duce la gândul că aceştia verificau dacă noi ne încadram în timpul de deplasare la alarmă pe care trebuia să-l respectăm.

Ca o curiozitate, în vara anului 1989, toate unităţile similare celei de care aparţineam, care erau dotate cu tehnică militară rusească, au fost vizitate de nişte delegaţii din Rusia. Noi credeam atunci că generalii ruşi veniseră ca să vadă cum funcţionează tehnica furnizată de ei.

Alt episod care mi s-a părut extraordinar a fost acela când un coleg de la tehnică m-a chemat în punctul de comandă, acolo unde pe un ecran radar se puteau vedea toate avioanele sau navele care survolează zonă, să-mi arate cum vin spre noi adevarate formaţiuni de avioane de luptă, care nu aveau un zbor autorizat şi în mod normal trebuiau doborâte de către unitatea noastră de rachete. Faptul că aveam un comandant ponderat, care nu s-a pripit, a fost motivul pentru care nu s-a întâmplat o mică nenorocire, pentru că dacă se lansa o rachetă în acel moment, orăşelul de la poalele dealului putea fi pus în pericol de efectele colaterale ale lansării acelei rachete.

După o vreme, acele „avioane” pe care le văzusem pe radar au dispărut. Am înţeles ulterior că nişte baloane lansate în aer, care puteau să emită nişte unde asemănătoare cu semnalul pe care îl vezi pe radar de la o navă de război, puteau fi cele care ne-au dat atâta bătaie de cap. Chestia era că acele semnale nu puteau fi imitate de nişte copii de la Casa Pionierilor, şi aveau nişte emiţătoare de care ştiau doar ruşii.

După vreo două nopţi nedormite am apucat să pun capul pe o pernă într-un pat pe care Gică, soldatul care îmi făcea focul şi curat în birou, mi-l instalase. Ştirile de la Europa Liberă erau zgomotul de fundal pe care adormeam şi ne trezeam. Cred că era 3 dimineaţa când m-am trezit brusc în sunetul unor rafale de AKM.

Am sărit din pat sub pat, neştiind dacă focurile sunt trase afară sau înăuntrul biroului meu. Repetându-se, mi-am dat seama că erau afară şi atunci am îndrăznit să mă uit pe fereastră. Unul din oamenii mei, un plutonier, zărise mişcare în zona respectivă şi a deschis focul. Speriat, aş zice, pentru că ieşind afară, l-am atenţionat că sunt eu, să nu mă împuşte, după care l-am întrebat în cine trage.

– Şefu’, am văzut mişcare acolo, dinspre pădure, şi cred că-s mai mulţi.
– Unde ai tras?
– În sus, normal, că doar nu era să omor pe cineva.

Oamenii erau speriaţi şi confuzi, dar tema generală era să nu producem victime, poate chiar între noi. Între timp fugise Ceauşescu şi eram într-o tensiune creată artificial cum că securiştii sunt de partea dictatorului şi ne putem aştepta la orice din partea lor.

Şi securiştii erau oameni

Acum să vedem cine erau securiştii din oraş. Erau niste trupe de Securitate (cele de jandarmi de astăzi) care erau şi ei nişte militari ca şi noi, cu care ne cunoşteam şi eram prieteni. Mai mult, la un moment dat am primit un ordin să ne deplasăm la unitatea de Securitate, să coordonăm transportul tuturor cadrelor de acolo, care ar fi fost făcut de Miliţie, să-i aducem la noi în unitate şi să-i ţinem sub control până la noi ordine.

Adică trebuia să-i ţinem într-o încăpere, nu chiar în arest, dar să nu comunice cu exteriorul, cu familiile, cu nimeni. Norocul meu a fost că m-am nimerit din nou ofiţer de serviciu şi a picat pe mine sarcina să-i cazez pe securişti, mare parte dintre ei prieteni sau cunoscuţi, oameni cu care îmi dădeam „bună ziua” prin oraş, beam o bere, ne întâlneam la un grătar sau mic la iarbă verde sau te miri ce. I-am cazat într-o încăpere unde erau 20 de paturi şi trebuia să-i ţin încuiaţi, iar aveau nevoie să meargă la toaletă, trebuia să merg să le deschid şi să-i conduc dus-întors.

Ingrată sarcină, mai ales că între ei erau şi femei, iar eu am încercat să fiu cât mai prietenos şi discret, deoarece ştiam că sunt şi ei nişte militari ca şi mine care au picat prost într-o conjunctură ciudată.

Îmi aduc aminte că eu fiind Ştefan, am picat de serviciu de Sfântul Ştefan, iar unul dintre ei purta acelaşi nume şi la un moment dat, după masa de searp, i-am întrebat dacă au mâncat bine; mi-au răspuns sincer că nu a fost masa pe gustul lor, am trimis soldatul de la alimente să facă 19 gratare de porc, să mă treacă pe mine la plata lor la popotă, am adus o damigeană de 20 de litri de vin şi le-am făcut o masă pe care am dedicat-o tizului meu de la Securitate. Gestul ăsta mi-a adus notorietate în micul oraş, mai mare decât cea pe care o aveam oricum.

Între colegi, părerile despre aşa-zişii securişti erau împărţite, dar ei nu erau acei securişti despre care s-a mai vorbit multă vreme în ţară.

Erou într-o ureche

Un alt episod de care îmi aduc aminte este acela în care unul dintre colegi, care era pasionat de artele marţiale, primise ordin de la comandant să asigure paza de est a unităţii, de fapt un gard dezafectat de multă vreme care despărţea unitatea de o pădure. Ca să nu permită accesul cuiva înspre unitate, având în vedere lipsa plasei de gard, colegul meu a aplicat normele „Rambo” şi a tras nişte sârme din copac în copac, a luat grenade de la soldaţi şi le-a inserat din loc în loc, şi-a vopsit soldaţii din subordine cu negru de cărbune pe faţă şi i-a pus în posturi de pază, în aşa fel încât, dacă trecea vreun câine pe acolo, se declanşa iadul.

Într-o activitate ordonată de comandant a trebuit să merg să verific acea latura a unităţii, iar când m-am deplasat acolo nu am considerat necesar să consult pe cineva, deşi mulţi ştiau că acolo n-ai ce căuta. L-am luat pe comandantul gărzii şi am plecat în control, iar la un moment dat am fost avertizat de un soldat să stau. Mi s-a părut ciudat şi l-am luat puţin tare pe soldat, iar răspunsul lui a fost:

– Dacă nu vorbiţi cu domnu’ maistru, nu aveţi ce căuta pe aici!
– OK, unde-i maistrul?

Apare şi el şi-mi explică ce a făcut şi de ce, iar după ce am inspectat obiectivul pe care de fapt el singur şi l-a creat, am fost încântat de idee, deşi nu era construit dupa normele şi regulamentele din acea vreme. Am raportat comandantului că avem aripa de est a unităţii asigurată ferm şi pe acolo nu va trece nici musca.

După câteva ore, după ce s-a lăsat seara, nişte mişcări în pădurea din acea parte a unităţii au făcut ca militarii să deschidă focul, iar în urma acestor activităţi, unul dintre militari să fie răniţi. Bineînţeles că eu fiind din nou de serviciu, a trebuit să fac primele constatări, până la sosirea unei comisii de la eşalonul superior.

Militarul rănit era cu urechea sângerândă şi nu prea avea dureri mari. L-am întrebat primul ce s-a întâmplat, mi-a spus că la un moment dat, în urma unor mişcări printre copacii din pădure, pe întuneric, neştiind ce mişca pe acolo, au somat, n-a răspuns nimeni şi s-a deschis focul, atâta că unul dintre colegii care au deschis focul era în spatele lui şi i-a şters puţin urechea. Aici s-a terminat misiunea mea, pentru că omul a devenit erou al revoluţiei sau ceva asemănător, ştiu că i s-a dat o primă de vreo 5.000 de lei şi m-a rugat să tac dacă mă întreabă cineva de unde a venit glonţul, din faţă sau din spate.

Aţi observat că în afara lui Gică am preferat să nu dau nume de oameni, de localităţi şi nici Gică nu este numele adevărat al soldatului care avea grijă de mine. Motivul cred că este lesne de înţeles, nu mi-e frică de nimeni şi de nimic, dar consider că e mai bine aşa. În acelaşi timp, vă asigur şi de faptul că cele relatate sunt reale.

———————————————-

Revoluţia de acasă

Acum aş vrea să vă povestesc şi ce se întâmpla acasă, acolo unde aveam o soţie şi un ghemotoc de fată la care ţineam ca la ochii din cap, fiinţe pentru care eram îngrijorat în fiecare secundă. Ţineam legătura prin telefon în fiecare zi, iar la un moment dat le-am recomandat să meargă la sora mea, pentru că ea locuia într-o casă, nu în apartament de bloc, şi acolo mi se părea mie că sunt mai în siguranţă. Ironia făcea ca sora mea să aibă casa la poalele dealului pe care era situată unitatea militară în care apăram eu interesele revoluţiei.

Zic „ironie” pentru că într-o noapte, colegii de toate gradele au sesizat ceva mişcări în perimetrul pe care îl păzeau şi au început nişte rafale de foc cu de toate, în aşa fel încât vreo 30-40 de ţigle de pe casa sorei mele au fost făcute ţăndări.

După ce m-a sunat soţia să-mi spună că sunt toţi în pivniţă şi recită „Tatăl nostru” în cor, am plecat pe aliniament să vad ce se întâmplă. De fapt, trecuse un câine, pe care l-am găsit mort dimineaţa, şi colegii au mei au dat dovadă de exces de zel, să n-avem terorişti în perimetru. Am hotărât aşadar să-mi trimit familia înapoi la bloc, unde se părea că e mai sigur.

Cam astea au fost câteva din secvenţele dintr-o unitate militară care nu a ieşit din perimetrul ei, nu a avut contact cu civilii care protestau împotriva regimului, care datorită unei conduceri echilibrate nu a avut evenimente deosebite, cum ar fi morţi, răniţi, supăraţi sau jigniţi.

*Va urma*

13 thoughts on “1989. Revoluţie sau lovitură de stat?”

  1. Copy-paste…Am blocul la poalele dealului unde era unitatea de rachete Semenic.Cand au inceput tragerile.mi-am dus sotia si fetita la maica-mea,in cartierul vechi.Eu m-am intors la fabrica sa apar „mormanul de fiare vechi”instalaite in’88,pentru a continua Cernavoda,navalele si altele.Cand ne-am regasit,toate geamurile erau varza.Nepotul meu ,soldat in termen la unitateaa din deal,mi-a spus..Uico’ am scos AK-ul peste gard si am tras secerare..Asa s-au nascut eroii..:(

  2. Am văzut până acum că cei mai mulţi oameni spun că n-a fost Revoluţie în Decembrie 1989, însă nu aud pe nimeni să spună “ce e o revoluţie”.

    În sociologie, o revoluţie este o mişcare prin care este schimbat sistemul politic, sistemul economic şi sistemul social al unui stat.

    O lovitură de stat e o mişcare prin care e schimbat un conducător, fără a schimba structura economică şi socială.

    În prezent există circa 22 partide politice în România, la care se adaugă 18 organizaţii comunitare etnice. Înainte de 1989, nu era permis decât un singur partid: Partidul Comunist Român. Asta arată că între perioada comunistă şi cea actuală, există o diferenţă structurală majoră.

    În prezent, toată economia se bazează pe proprietatea privată. Până în 1989, toată economia aparţinea statului. Asta arată că între perioada comunistă şi cea actuală, e o diferenţă fundamentală.

    În prezent, există o clasă de bogaţi care nu au nevoie să muncească, şi una de săraci sau şomeri. Înainte de 1989, nu existau şomeri, ci exista o singură clasă: muncitorimea. Din nou, între perioada comunistă şi cea actuală, există o diferenţă de fond.

    “Ce e o revoluţie ?” şi “ce e o lovitură de stat ?” Înainte de a spune dacă a fost sau nu, căutaţi răspunsurile la aceste două întrebări. Văd că majoritatea oamenilor spun că “nu a fost revoluţie”, dar dacă îi întrebi de ce n-a fost, habar n-au ! Spun că nu a fost revoluţie, pentru că…”aşa e la modă”, aşa au auzit ei că au spus şi alţii pe la TV.

    Mai multe, citiţi pe http://mycoloredlinks.com/bloguri-frumoase/?p=1692

    1. @altul: Poti sa-i spui si revolutie, Eu am vrut sa arat modul in care agentii serviciilor straiane au intervenit in sprijinul inlaturarii dictatorului, prin acte de terorism, prin simulari de zboruri neautorizate, prin crearea unor situatii de panica, mai ales noaptea, care sa duca la haos. Si au reusit!
      Nimeni nu stie sa fi fost vreo intelegere intre acestia si oamenii care au iesit in strada.
      Parerea mea este ca schimbarea de regim din ’89 a fost planuita in alte cancelarii iar revolutionarii au fost niste pioni pe care mizau acestea.

  3. Interesante detali. Unele aproape secrete de serviciu. Si eu eram un ghemotoc acasa. Din pacate nu am apucat sa intreb ce si cum la momentul potrivit asa ca astept cu interes continuarea.

  4. Foarte interesant detaliul cu baloanele de aer cu tehnologie ruseasca.
    Insa nu inteleg de ce ar fi vrut rusii sa induca in eroare armata romana? Ei n-ar fi trebuit sa apere sistemul comunist?
    De asemenea, ce a insemnat vizita rusilor din vara de dinaintea revolutiei, despre care ati scris?
    Nu cunosc suficiente detalii despre evenimentul din ’89 si din motivul asta nu reusesc sa fac legaturi.

  5. Din cele pe care le povestiti actiunea se petrece in orasul meu natal. Unitatea de rachete in deal, cea de securisti la baza lui, ca si restaurantul, pădurea de lângă unitate… Prea multe coincidente :)

Comments are closed.