Adio, mătușică!

Mă tot gândesc ce titlu ar fi potrivit pentru acest articol și până acum nu mi-a venit nici o idee.

Săptămâna trecută am condus-o pe ultimul drum pe sora bunicului meu. El a murit când eu aveam vreo trei ani, nu îmi aduc aminte decât foarte puține lucruri despre el, dar din acel puțin mi-am construit un personaj la care mă gândesc cu drag chiar și după trei decenii. Dacă pe el l-a omorât un doctor care testa tot felul de tratamente, sora lui a avut norocul să nu aibă nevoie de nici o zi de spitalizare în cei – țineți-vă bine! – aproape 94 de ani de viață! 

94 de ani trăiți în același sat, o treime din viață trăită ca văduvă.

Pentru mine, în anii copilăriei, mătușa Valeria a fost ca un fel de a treia bunică. Bunica mea lucra și când era plecată în comuna în care avea serviciul, eu stăteam la mătușa. Aveam acolo un rând de jucării, eram ca acasă în bucătăria ei unde parcă soba era mereu fierbinte. Ea a fost singurul om din lume care fierbea boabe de porumb și mi le dădea să le mănânc în apă îndulcită cu zahăr. Era un fel de desert improvizat, pe care îl savuram amândouă. Și lichior de mentă mai avea mătușica și îmi dădea voie să iau câte o gură, pentru că știa că e dulce și îmi place.

Fiica ei avea în administrare un restaurant, așa că mătușica mea avea întotdeauna câteva sticle de Pepsi puse bine, în cămara improvizată (în fapt, baia neterminată din casa ei). De câte ori mergeam la ea, mătușica mă întreba, cu o privire complice:

– Bei un PEXI?

Întotdeauna beam un Pexi de la ea. Era cel mai bun Pexi din lume. Pentru că era cam singurul…

Pe fratele ei, bunicul meu, mi-l aduc aminte foarte puțin. Sunt doar două amintiri clare care îmi stăruie în minte: o dată când a venit, împreună cu un alt pădurar, la mătușa, ca să mă vadă. Erau grăbiți, dar și-au făcut timp să stea cu mine. Mi-a adus ciocolată, cel mai probabil Scufița roșie, o bulinuță de napolitană învelită în ciocolată, staniol și prinsă cu o hârtiuță roșie sau verde. Nu-mi amintesc gustul, culoarea, textura, îmi amintesc gestul. Poate că de la alții am primit însutit mai multe chestii, dar de la Moșu țin minte acele ciocolățele pentru că nu am apucat să petrecem prea mult timp împreună. Dar să ne întoarcem la mătușica.

În copilărie, cum am spus, petreceam două zile la bunica și două la mătușa. Eram o răsfățată, cred că fiecare se simțea vinovată pentru că mă lăsa cu altcineva: părinții că mă lăsau la bunici, bunica pentru că mă ducea la mătușă, mătușa că nu mă avea decât din două în două zile etc. Așa că eu am fost mereu răsfățata familiei. Și mai eram și singura nepoată pe o rază de mulți kilometri și… câțiva ani!

Nu o să uit niciodată dulăpiorul în care mătușa își ținea cele câteva farfurii și condimentele. Avea dulapul ăla, amplasat lângă chiuvetă, un miros inconfundabil. L-am regăsit, parțial, în dulapul lui Sebi cu condimente de tot felul și cred că vine de la boiaua de ardei. Nici gustul perelor culese de mătușa special pentru mine din părul aflat în curtea din spate a casei n-o să-l uit, erau niște pere zemoase și atât de aromate încât îmi „ploua în gură” ca atunci când văd lămâia tăiată/stoarsă, dar care mie îmi plăceau când erau verzi.

Mătușa avea părul lung, lung cum nu mai văzusem vreodată la nimeni, până sub fund. Îl ținea, totuși, prins în coc, cu niște piepteni speciali, cum numai la ea mai văzusem. O dată l-am văzut desfăcut și am fost impresionată, dar și indignată: păi de ce să îl ții prins în coc și ascuns sub un batic negru, dacă tot îl ai? Pentru că-s femeie bătrână și nu se cade, mi-a răspuns. Abia acum, la slujba ținută de preot când a înmormântat-o, am aflat că bărbatul ei a fost preot și că a rămas văduvă de 33 de ani. Deci de când o știu eu… Oare cum o fi fost mătușa în tinerețe, înainte să rămână fără bărbat?

Țin minte că o dată, o singură dată, m-a luat cu ea pe dealuri, la cules de alune. Mi s-a părut că nu vom mai ajung niciodată acasă, eram chinuită de drumul lung, de iarba din pădure, iar alunele de pădure pe care le-am cules erau bune, dar puține și oricum aș fi preferat să stăm acasă decât să ne aventurăm atâta prin pădure pentru ele.

Toți câinii mătușii s-au numit Toboc; nu știu de ce, probabil se obișnuise cu primul și le-a dat și următorilor același nume.

Mi-e greu să o plasez pe mătușica mea în vreun context social. Ea era mereu acasă, de obicei singură, până când s-au mutat cu ea fiica și ginerele, iar ulterior casa i s-a umplut de viață după ce s-au mutat în ea alți nepoței, care la rândul lor au adus pe lume deja doi (stră)nepoței. Nu se îndepărta de gospodărie, acolo era tot universul ei. Avea ce face, să nu credeți că stătea vreo clipă. O femeie mică, ageră, cu chipul blând și întotdeauna împăciuitoare, nu am văzut-o vreodată să ridice vocea sau să se supere pe cineva. Întotdeauna zâmbea, chiar și atunci când râul trecea drumul și îi inunda pivnița. Era obișnuită cu asta, se cățăra pe pilonii paturilor și își salva de acolo cartofii și ce-o mai fi avut. Mie mi-a fost frică să intru în pivniță, mă temeam că o să mă înec, în timp ce ea făcea acrobații.

Iarna, mătușa își înfășura robinetul de afară în textile, ca să nu înghețe. Când începea să îl acopere știam că s-a terminat și toamna și urmau ierni petrecute în casă, la gura sobei. N-am fost eu un copil pasionat de joaca pe afară, cu atât mai puțin prin zăpadă, dar iarna nu mi-a plăcut niciodată, pentru că eram obligată să mă înfofolesc de naiba mă lua și mă deplasam greu, era frig și urât.

În restul anotimpurilor, mătușa era toată o zdroabă, cum se zice pe la noi. Dacă nu făcea de mâncare, spăla vase, haine, întindea haine, trebăluia prin curte, prin grădină, aduna ouă, curăța cotețe și câte și mai câte. Acum realizez cât de mare era, de fapt, gospodăria ei și cât de mică și de singură era ea. A reușit să păstreze în stare impecabilă o casă cu patru camere „bune”, plus bucătăria în care își petrecea ea majoritatea timpului, plus bucătăria de vară, o curte imensă, șura în care acum realizez că n-am intrat niciodată, plus două grădini. Și câte or mai fi fost de făcut, dar eu nu le vedeam, pentru că eu eram copilul răsfățat care cerea atenție și iubire de fiecare dată când era acolo.

Cu mătușa am fost la Revoluție. Speriați de ceea ce putea să urmeze, ai mei m-au dus la țară, unde eram oricum mai în siguranță decât într-un oraș cu două unități militare. Nu știu cum, dar în noaptea aia am fost la mătușa. Mie-mi plăcea mai mult la mătușa de cât la bunica, pentru că eram doar eu cu ea. Seara, ne-am uitat la televizor și țin minte cât de enervantă a fost așteptarea. Cei de la televizune ne spuneau că dintr-o clipă în alta sau în câteva momente vom putea vedea procesul soților Ceaușescu. Nu înțelegeam mare lucru, aveam șapte ani, dar nimeni nu-mi spunea prea multe; știam doar că soții Ceaușescu trebuiau să dispară, ca să ne fie mai bine, să putem vorbi. Unui copil de șapte ani nu îi spui lucruri, pentru că e posibil să se apuce să zică mai departe și nu vrei asta, mai ales când ești ofițer în armata lui Ceaușescu…

În seara aia am învățat că nu îmi plac expresiile aproximative, de tipul „în câteva momente”. Cele câteva minute/momente s-au făcut câteva ore. Ne uitam la micuțul televizor Sport sau Olt, naiba mai știe ce model era, și așteptam să se întâmple ceva.

Iar când nu ne uitam la televizor, eu încercam din răsputeri să înțeleg logica după care a fost montat brâul albastru din faianță. În bucătăria aia, care reprezenta universul nostru (nu avea rost să încălzească mătușa mai multe camere, când eram doar noi două în toată casa), pereții erau acoperiți cu faianță până pe la un metru jumate. Acolo, înainte de ultimul rând de faianță albă, artistul care a montat-o a pus două rânduri de faianță albastră, foarte mică. Cred că un pătrățel de-ăla are latura de 2 centimetri. Faianța avea mai multe nuanțe de albastru și eu nu am înțeles niciodată de ce plăcuțele alea nu formau un model. Pur și simplu, le-a luat și le-a pus după cum i-au venit la mână.

Chiar dacă am (relativ) puține amintiri cu mătușica mea, sunt recunoscătoare că am cunoscut-o. De la ea am învățat blândețea și, nu știu cum, de la ea am moștenit strânsul din buze atunci când ceva nu-mi convine. De multe ori, în loc să deschid gura ca să înjur sau să mușc (hehe), strâng din buze și mama-mi spune că iar fac buzele mici, ca mătușa.

Ultima dată am fost la ea vara trecută. Era destul de târziu, ieșisem cu mama la plimbare pe „uliță” și dacă am văzut lumină, am intrat. Atunci, mătușa m-a întrebat: Vii la înmormântarea mea, așa-i? Bineînțeles că a râs așa cum numai ea putea s-o facă, când subiectul era atât de serios. I-am zis că da, sigur că o să merg, dar să nu mai vorbească prostii. Avea deja 93 de ani și eu nu știam că nu o să mai apuce să împlinească 94.

Mătușica mea a trăit aproape un secol în același loc, împreună cu un singur bărbat și apoi purtând doliu după el, a crescut mai mulți copii, a trăit simplu, frumos, natural, cu o pensie de nimic, dar s-a descurcat cu ce i-a dat pământul. Nu a fost bolnavă decât foarte puțin, către sfârșit, în rest a știut să trăiască echilibrat, în așa fel încât nu a fost internată nici măcar o singură zi în cei 94 de ani.

Odihnește-te în pace, mătușica mea dragă! O să îmi amintesc de tine toată viața, om blând și frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge