„Am pe una care lucrează la ziar”

Asta am auzit în telefon atunci când am răspuns unui număr pe care nu-l mai aveam în agendă. Cu fiecare schimbare de telefon [de la E63 la ChaCha şi apoi la N9], mi-am trecut în agenda telefonică doar numele pe care le apelez frecvent, aşa că dacă mă sunaţi şi întreb „da’ cine eşti?”, să n-o luaţi personal; pur şi simplu, mi-a fost lene să mut toate numerele dintr-un telefon în altul. La celălalt capăt al „firului” era un fost coleg de liceu care are o firmă de construcţii şi care m-a sunat în speranţa că-l ajut să publice „pe prima pagină” a ziarului la care lucrez păţania lui cu directoarea de la o instituţie publică.

Ce s-a întâmplat? Omul i-a construit casa, femeia nu mai vrea să-l plătească. Există un contract, fostul meu coleg urmează să o acţioneze pe rău platnică în instanţă şi probabil că până la urmă o să fie nevoită să plătească pentru serviciile de care a beneficiat. Pe mine m-a surprins felul în care abordează fostul meu coleg problema publicării într-un ziar a poveştii lui. Şi nu este singurul care îşi închipuie că dacă are parte de o nedreptate, povestea lui va ajunge automat pe prima pagină. 

Am dat peste mai mulţi oameni care au venit în redacţiile ziarelor pe la care am lucrat supăraţi de nedreptăţile de care au avut parte. Majoritatea începeau cu: „Am un articol pentru dumneavoastră şi vreau să-l publicaţi pe prima pagină!”. Reporterii încearcă, de cele mai multe ori, să le explice că un subiect nu ajunge pe prima pagină pentru că aşa vor ei, ci pentru că este într-adevăr de interes pentru toţi cititorii publicaţiei respective.

Unii oameni au impresia că doar prima pagină a unui ziar este importantă, că un articol publicat în oricare altă pagină este mai puţin important. E-adevărat că dacă „ajungi” pe prima pagină a unui ziar local fie ai comis-o urât de tot, fie eşti un erou al comunităţii, un artist nemaipomenit sau un elev cu realizări deosebite. Şi totuşi, nu cititorul care vine cu subiectul decide în ce pagină îi va intra povestea, ci redactorul şef.

Aşa că data viitoare când aveţi o problemă şi vă amintiţi că aveţi o cunoştinţă „care lucrează la ziar”, ar fi bine să aveţi în vedere următoarele aspecte:

– persoana respectivă a semnat vreun articol în ziarul ăla? Dacă nu, e posibil să fie tehnoredactor, corector, editor sau secretară, caz în care nu vă poate ajuta cu „publicarea pe prima pagină”.

– nu apelaţi la ziarişti dacă nu aţi epuizat celelalte variante. Aveţi un vecin care vă supără? Reclamaţi-l la poliţie, iar dacă poliţia nu face nimic, mergeţi la ziar/radio/TV. Orice ziarist o să vă întrebe dacă aţi făcut ceva pentru a opri nedreptatea, pentru a scăpa de problema pe care o aveţi. Colegul meu trebuie întâi s-o dea în judecată pe directoarea care vrea casă gratis şi abia apoi să se prezinte într-o redacţie de ziar/TV.

– nu le cereţi ziariştilor să vă publice articolul pe prima pagină. Nu le spuneţi că le puteţi face munca mai uşoară scriind chiar voi articolul [True story! Chiar am auzit-o şi pe asta!]. De cele mai multe ori, nu ei decid unde o să apară articolul, DACĂ o să apară.

– sub nici o formă nu vă oferiţi să plătiţi apariţia unei poveşti în ziar. Dacă e vorba despre reclamă, da, se plăteşte, la fel cum se plătesc şi unele anunţuri, dar dacă aveţi o problemă reală căreia nu-i găsiţi rezolvarea, ziaristul o publică pentru că este interesantă pentru cititori sau pentru că vreau să atragă atenţia autorităţilor, nu pentru bani. Banii şi-i ia de la patron, nu de la oamenii care-i dau subiectele. Sau, mă rog, aşa ar fi normal.