Astăzi, 3 iulie

Bunicul meu ar fi împlinit 87 de ani. Mi-e greu să scriu despre el, la fel cum mi-e greu să vorbesc despre celălalt bunic pe care l-am pierdut de şi mai mult timp.

Bunu, aşa îi spuneam bunicului patern. Era un om bun; chiar dacă se enerva repede, îi trecea la fel de repede – cred că pe el îl moştenesc, că şi eu sunt la fel, mă aprind ca un chibrit şi îmi trece imediat orice supărare. Bunu a fost un copil sărac, crescut într-un sat de munte unde apa trebuia adusă în găleţi, din vale, dacă aveai nevoie să [te] speli, să bei, să găteşti. A învăţat, a tras tare şi s-a angajat la armată. A ajuns până la gradul de locotenent colonel. Eu aşa l-am cunoscut, era deja pensionar când am apărut eu pe lume.

Pensionat din cauza unui accident de maşină care l-a lăsat în cârje, umbla greu şi avea mereu nevoie să se sprijine într-un baston, dar tot ieşea cu mine la plimbare pe centrul Devei. Ori de câte ori văd broaştele din fântâna arteziană amplasată în faţa Prefecturii, mă gândesc la el, pentru că el obişnuia să mă ducă la broaşte. La jumătatea anilor ’80 nu erau prea multe atracţii pentru copii, aşa că părinţii şi mai ales bunicii se foloseau de puţinele lucruri frumoase din oraşul ăla ca să-şi facă nepoţii sau copiii fericiţi.

De la broaştele din faţa Prefecturii, treceam strada şi ajungeam în parc. Ah, câtă bucurie! Câtă adrenalină când mă învârteam pe roţile alea din fier până ameţeam! Nu prea avea Bunu răbdare să stea cu mine cât aş fi vrut eu să mă învârt în roata mică, să mă leagăn în „dăinuş”, să mă urc pe toate scările şi să culeg toate frunzele sau ce mai făceam eu pe acolo.

Astăzi, parcul de la poalele cetăţii din Deva are o altă faţă. Am văzut – deocamdată numai în poze – ţâşnitoare cu apă la nivelul solului, ca în centrul Sibiului, şi de-abia aştept să ajung prin Deva ca să-l văd cu ochii mei. Întotdeauna când ajung „la broaşte” sau în parcul din Deva îmi amintesc verile târzii când Bunu trebuia să stea până făceam eu turul fierotaniilor din parc şi iernile în care parcul era amenajat special pentru copii, se numea „Orăşelul copiilor” şi nişte funcţionari comunişti pictaseră pitici, Albă ca Zăpada şi alte personaje pe placaje din lemn pe care le puneau, an de an, pe aleile parcului. Şi copacii erau împodobiţi iar eu nu pricepeam de ce nu umblă nimeni la cutiile de cadouri care atârnau din copaci. Şi dacă era orăşelul copiilor şi cadourile erau pentru noi, copiii, de ce le atârnau atât de sus, încât nici părinţii să nu ajungă la ele? Cine deschidea, totuşi, cadourile alea şi ce era în ele?

Am aflat mai târziu că toate cutiile de cadouri atârnate în copaci erau goale. Mi s-a părut o păcăleală urâtă, la care nici acum nu vreau să mă mai gândesc.

Bunu nu ştia prea multe poveşti pentru copii, dar avea avantajul unei imaginaţii bogate, aşa că de fiecare dată când aveam chef de poveşti altfel, îl rugam să-mi spună el una. Şi le inventa de mama focului, iar eu vizualizam tot ce-mi spunea el şi acum înţeleg cum se nasc poveşti ca Alice în Ţara Minunilor: cu ajutorul unor bunici fără cărţi, dar cu imaginaţie bogată.

Pentru că programul de la televizor era sărăcuţ, pensionarii de vârsta lui găsiseră o altă metodă de a-şi umple timpul: organizaţi într-un fel de club al pensionarilor, se întâlneau zilnic într-un spaţiu din centrul Devei şi jucau Remi [Rummy]. Acolo nu prea aveam voie să îl însoţesc, probabil pentru că m-aş fi plictisit repede şi aş fi tras de el să mă ducă în parc, aşa că îmi amintesc foarte vag că am urcat o singură dată până la „club”. Mi se părea fascinant că bunicul meu merge în fiecare zi la club, acum îmi dau seama că pentru el era singura formă de socializare, dacă nu punem la socoteală vizitele prietenilor şi rudelor.

Ah… vizitele prietenilor! Se umplea casa cu oameni dar mai ales cu mirosuri care mai de care mai îmbietoare, venite din bucătărie, unde bunica mea făcea adevărate minuni culinare. Deh, unguroaică! În Ardeal se spune despre unguroaice că-s cele mai bune bucătărese şi chiar dacă nu am cunoscut multe unguroaice, eu le dau dreptate celor care spun asta; bunica mea face mâncare dumnezeiască! Chiar şi o simplă vizită a noastră, trei oameni, de fapt doi oameni şi o fată mofturoasă, care nu mânca aproape deloc, se lăsa cu minimum trei feluri de mâncare, cu masa pusă în sufragerie, cu farfuriile „alea bune”… un adevărat festin! Bunicului meu îi plăcea să fie înconjurat de oameni – eu sunt cam antisocială, deci pe asta n-am moştenit-o de la el.

Aveam doar nouă ani când un infarct l-a luat pe Bunu dintre noi. Era 5 martie şi bunica a găsit ascunsă printre lucrurile lui o poşetă pe care i-o cumpărase Bunu şi pe care o pusese bine ca să i-o dea cadou de Ziua Femeii. Nu a mai apucat. Pentru mine şocul a fost foarte mare; mai trecusem o dată prin asta, dar atunci eram mică. Şi… cum adică nu mai e? De ce? Asta e întrebarea care mă chinuie şi acum: de ce el? De ce atunci? Nu putea să mai stea cu noi câţiva ani? Să-mi mai spună nişte poveşti, să mă mai ducă la plimbare, să…

Odihneşte-te în pace, Bunule, şi să ştii că nouă încă ne e dor de tine!

11 thoughts on “Astăzi, 3 iulie”

  1. Ce frumos ai scris! Imi pare rau ca ti-ai pierdut bunicul iar tot ce ai scris m-a facut sa imi aduc si eu aminte de imaginatia bunicului meu si de timpul petrecut cu el cand eram mica. Din pacate si bunicul meu a murit cand aveam 12 ani si mereu mi-a parut rau ca nu am avut mai mult timp sa il cunosc mai bine :)

  2. Frumos :) Si mie imi e dor de bunici, desi i-am pierdut destul de recent, au fost persoane extrem de importante pentru mine. Probabil, de undeva inca vegheaza asupra noastra.

  3. Imi este dor de bunici, dar imi este foarte dor si de parinti. Un lucru vreau sa zic, cu toata durerea care o am in suflet , chiar daca i-am pierdut de multi ani, adolescent fiind, viata si-a urmat cursul firesc. Copii isi ingroapa parintii si nu invers, viata merge inainte, lupti sa supravietuiesti, lupti sa te bucuri de ce e frumos.

      1. @Denisa Bârgău: Iti doresc sa te bucuri in fiecare zi de ei si daca simti ca vrei sa le spui ca ii iubesti sau sa ii imbratisezi nu ezita! Asa fac eu cu fetita mea acum!

  4. Foarte frumos scris! Si mie mi-e dor de bunici care au ramas pentru mine niste zei. Amintirile cu bunicii raman in mintea noastra pururea!

  5. Ce frumos ai scris! Bunicul meu a murit acum 10 ani si si acum stau si ma gandesc ce bine ar fi fost sa mai stam la povesti. Tin minte ultimul Craciun petrecut impreuna o seara intreaga ne-a povestit experienta razboiul.

  6. M-au năpădit foarte multe amintiri după ce am citit rândurile tale…
    Eu, în schimb, nu vreau să vorbesc despre bunici, sau mai bine zis despre bunica, despre cea care s-a dus. Vreau să rămână doar acolo, în suflet!

  7. Ai avut o copilarie frumoasa, amintirea unui asa bunic e atat de nepretuita si e a ta. Bunul e fericit sa stie cat il iubesti si lui ii este dor de tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Este obligatorie bifarea căsuței GDPR / Checkbox GDPR is required

*

De acord / I agree

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.