Bucket list – până la 30 de ani

Sebi mi-a spus că Mama lui i-a cerut, în „tinereţe”, să scrie pe o hârtie cum se vede la 30 de ani, ce îşi doreşte să realizeze până la vârsta respectivă. Mama a pus bine hârtia, iar când a împlinit vârsta de 30 de ani, Sebi şi-a amintit o parte dintre lucrurile pe care şi le dorea realizate. Din păcate, cred că lista s-a pierdut, dar ideea rămâne.

Eu nu mi-am făcut o astfel de listă. Am găsit, în schimb, printre multele mele lucruri, un bileţel foarte lung pe care în adolescenţă scrisem ce-mi doream eu să „adun” când voi fi mare. Erau doar posesii materiale: multe CD-uri, haine, pixuri şi alte obiecte despre care am realizat că îmi sunt inutile doar atunci când lista mea a fost completă.

Poftiţi, intraţi, intraţi şi cumpăraţi, avem di tăti!

Mi-am dat seama că am tendinţe de hoarder [persoană care adună multe lucruri inutile, pe care nu are cum să le folosească într-o viaţă de om] când mi-am amintit că în clasa I aveam nişte pantaloni din lână croşetaţi de bunica mea. Ei erau foarte călduroşi, dar vă daţi seama cum arătam: eram singura fată din clasă care mergea la şcoală îmbrăcată în monstruozităţile alea, în timp ce colegii mei erau înţoliţi „regulamentar” în pantaloni care arătau, toţi, la fel. Asta era în 1989, când nu se găseau de cumpărat alte haine. Ce avea unul aveau toţi, magazinele erau puţine şi vindeau aceleaşi mărfuri pentru toată lumea. Şi dacă jucării mai aveam pentru că îmi adusese Tata din Rusia un portbagaj plin cu de toate, dulciuri mai primeam de la o mătuşă care lucra în „alimentaţie publică”, ştiu sigur că am suferit pentru că în casa mea erau mereu aceleaşi lucruri, nu se schimba niciodată nimic. 

Cred că din motivul ăsta iubesc plasticul. Îmi place că există pungi de plastic pentru alimente şi sandwich-uri, pentru că în copilărie pungile nu se aruncau, se spălau şi se refoloseau. În locul sacilor de gunoi de astăzi, bunica mea punea ziare într-o ladă cubică din plastic şi când se ducea să arunce gunoiul, lua lada cu ea, iar la întoarcere o spăla şi punea un nou strat de ziare. Tacâmuri de unică folosinţă nu existau, în trusa noastră de picnic [de iarbă verde îi ziceam] aveam tacâmuri „rele”, adică bucăţi singuratice din seturi descompletate, câteva pahare din plastic de care aveam grijă de parcă ar fi fost cel puţin de cristal, solniţe improvizate, farfurii din plastic super zgâriate, un fund de lemn şi o sticluţă mică din plastic [un PET dezvoltat insuficient, cam cum ar arăta o sticlă de 2,5 litri de Sprite în copilărie] în care ţineam oţetul pentru salata de legume care însoţea negreşit grătarul făcut în aer liber, „la iarbă verde”.

Mult timp m-a urmărit amintirea acelui PET micuţ şi verde pe care îl primiserăm din Ungaria sau Austria, de la o rudă care ne-a vizitat cândva. În vestul civilizat apăruseră deja PET-urile, noi încă ne chinuiam cu sticle la schimb, cu garanţia pe care orice magazin alimentar ne-o reţinea în schimbul acestor sticle, cu spălatul lor etc.

Ca să nu îmi mai lipsească vreodată nimic, am început să adun o mulţime de lucruri. Şi acum îmi dau seama că am mai multe pixuri decât aş putea folosi în tot restul vieţii mele, am mai multe haine decât aş putea să port, am mai multe genţi decât umeri şi în general o grămadă de nimicuri care nu-mi folosesc la nimic, doar ocupă spaţiu şi adună praf. Aşa că a venit vremea curăţeniei. M-a inspirat emisiunea Obsessive Compulsive Cleaners; nu vreau să ajung ca hoarderii din cele patru episoade pe care le-am văzut până acum.

Aşadar, până la 30 de ani am „reuşit” să adun mult prea multe lucruri inutile, ca să compensez lipsa lor în copilăria mea petrecută într-o ţară comunistă, în care nu exista termenul de „obiect de unică folosinţă”. Toate lucrurile erau destinate unei folosinţe îndelungate.

Ce-mi doream în adolescenţă?

Dacă m-ai fi întrebat, la 16 ani, ce-mi doresc să fac după ce împlinesc 18 ani, ţi-aş fi răspuns că nici nu se pune problema să nu fac şcoala de şoferi şi să nu conduc deja la 18 ani şi o lună, iar glezna mea dreaptă urma să fie deja tatuată.

La 18 ani, am constatat că şcoala de şoferi nu se face gratuit şi veniturile mele constând în „alocaţia” primită de la stat [echivalentul câtorva pachete de ţigări] nu mi-ar fi ajuns nici pentru o primă oră de conducere. Şi, surpriză!, nici tatuajele nu se făceau gratis, aşa că pentru o vreme am renunţat la idee. Nu ştiam exact ce aş fi vrut să-mi tatuez pe gleznă, nu cunoşteam nici un artist tatuator, prin urmare am renunţat – temporar – la idee. De fapt, am amânat tatuarea până când urmam să câştig mai mulţi bani.

La 19 ani m-am angajat şi din puţinii bani câştigaţi abia dacă reuşeam să-mi asigur ţigările şi gustările zilnice – un covrig, o pungă de sărăţele etc. Abia după ce am împlinit 22-23 de ani am început să câştig suficienţi bani încât să mă pot întreţine singură. Şi atunci am început să compensez pentru cei 20 de ani în care am depins de părinţi. E o senzaţie grozavă să intri într-un magazin şi să ştii că îţi poţi cumpăra absolut tot ce ţi-ai putea dori.

Cred că asta mi-am dorit cel mai mult în copilărie: să am suficienţi bani ca să îmi pot cumpăra orice şi să am ce să cumpăr de banii ăia. Capitalismul mi le-a oferit pe ambele, iar eu am profitat din plin.

Până la 30 de ani ar trebui să…

Există din 1997 un articol cu 30 de lucruri pe care fiecare femeie ar trebui să îl aibă/facă până la 30 de ani. L-am citit, dar nu m-a impresionat. Dacă vă interesează, îl găsiţi aici, tradus în română.

Eu cred că până la 30 de ani ar trebui să câştigi suficient de mulţi bani încât să-ţi poţi face orice moft. Totuşi, ideal ar fi să nu ai mofturi prea scumpe, mai ales dacă o să ai nevoie de un credit bancar pentru a le îndeplini!

În cazul meu, nu s-a pus problema cumpărării unei case sau a unui apartament, pentru că ai mei m-au „fericit” cu un apartament care e prea mare doar pentru ei şi, din nou, prea mare doar pentru mine şi Sebi. Prin urmare, îl „împărţim” câteva luni pe an şi deocamdată nu se justifică vinderea lui. Deci am scăpat de grija asta, dar ştiu că sunt mulţi tineri de vârsta mea care se văd nevoiţi să se împovăreze cu credite care-i vor bântui până la bătrâneţe ca să poată avea o casă „a lor”. Un credit imobiliar te va obliga să fii mai responsabil decât ţi-ai dori, să ţii cu dinţi de un loc de muncă bine plătit, să „faci frumos” la serviciu pentru că dacă-l pierzi, rişti să-ţi pierzi şi casa.

viata dupa 30 de aniExamenul maturităţii, din punctul meu de vedere, îl dai în momentul în care locuieşti singur. Când vezi că vin facturi la utilităţi şi trebuie să ştii unde şi cum să le plăteşti. Şi să ai, bineînţeles, cu ce să le plăteşti – banii câştigaţi de tine, nu trimişi de părinţi. Unii spun că Bacalaureatul este examenul maturităţii. Eu zic că dacă ai reuşit să-ţi iei BAC-ul cu o notă bună şi apoi ai început să te întreţii singur – fie că ai urmat cursurile unei facultăţi sau te-ai angajat -, meriţi tot respectul nostru. La cât îi văd de dezorientaţi pe majoritatea tinerilor care termină acum liceul, cred că e mare lucru să reuşească să se întreţină singuri.

Nu te poţi numi adult dacă ai stat toată viaţa cu părinţii şi nu ştii că energia electrică nu vine printr-un cablu magic, că apa nu vine din cer şi gazul, Internetul, televiziunea prin cablu, apa şi curentul îţi sunt furnizate în baza unui contract, iar tu primeşti lunar facturi pe care trebuie să le plăteşti.

oamenii, singura specie care plateste ca sa traiasca pe planeta pamant

La 20 şi un pic de ani e în regulă să schimbi un job la câteva luni sau la un an. La 30, ar trebui să ştii deja ce vrei de la viaţă şi chiar dacă nu ai ajuns încă acolo, să lucrezi la asta. Să te pregăteşti, să studiezi, să „creşti” pentru a-ţi putea urma visul. Fericiţi cei care ştiu de mici „ce vor să se facă atunci când vor fi mari”; eu n-am ştiut niciodată ce să răspund la întrebarea asta şi bunica îmi tot spune că răspundeam: „Doctoriţă!”. Asta ar fi vrut ai mei de la mine, pentru că în anii ’80 profesia de medic era încă una respectabilă şi respectată în România. Astăzi, ai mai multe şanse să trăieşti bine dacă eşti preot, politician, avocat, patron sau programator decât dacă eşti profesor sau doctor. Şi eu nu mi-am dorit niciodată să ajung medic, să fim înţeleşi. Era doar visul bunicilor care sperau că sunt suficient de maleabilă încât să-mi aleg profesia în urma unei promisiuni făcute la vârsta de trei ani.

Dar revenind, la 30 de ani ar fi bine să ai deja un job care să-ţi aducă satisfacţii pe toate planurile, iar dacă nu-l ai, ar fi bine să munceşti pentru ca într-o bună zi să îl ai. Nu prea târziu, totuşi.

Şi mai trebuie să ştii:

  • keep calm - turning 30că viaţa nu se termină nici la 30, nici la 40 şi nici chiar la 50 de ani. De fapt, abia pe la 30 începi să te simţi cu adevărat stăpân pe propria ta viaţă. Când poţi să iei o decizie importantă fără să aştepţi aprobarea părinţilor sau bunicilor, te poţi considera adult.
  • că marea iubire de la 18 ani nu e întotdeauna cea mai mare. Poţi să te îndrăgosteşti şi de 10 ori până când vei ajunge să-ţi găseşti „sufletul pereche”. De fapt, eu am convingerea că avem mai multe „suflete pereche”, dar cum trăim pe o planetă atât de mare şi de suprapopulată, ai toate şansele să nu-ţi întâlneşti decât unul sau două suflete pereche. Dacă nu am avea atâtea suflete pereche, cum se face, totuşi, că majoritatea adulţilor se căsătoresc? Chiar toţi să trăiască o minciună, să îşi unească destinele cu cineva doar de teama de a nu rămâne singuri?
  • că dacă pierzi o sumă mare de bani, dacă eşti concediat sau rămâi fără casă, viaţa nu se termină. Venim pe lume goi şi dezorientaţi şi plecăm la fel; nu luăm cu noi nici casele mari, nici maşinile scumpe şi nici toate obiectele şi bijuteriile pe care le „acumulăm” de-a lungul vieţii. Lucrurile pe care le avem ar trebui să ne fie utile, nu să ajungă să ne consume tot timpul. Ai fost concediat? Nu-i nimic, poate că nici nu erai fericit la locul ăla de muncă. Ai ocazia să-ţi găseşti altceva, poate chiar să faci ce-ţi place. Nu mai ai bani? Şi ce-i dacă? Faci alţii. Te-au părăsit prietenii? Înseamnă că fie ai făcut tu ceva greşit – şi atunci cauţi să te schimbi, fie nu ţi-au fost prieteni adevăraţi – şi-atunci îţi este mai bine fără ei.
  • că e important să călătoreşti. Călătoriile în alte ţări îţi deschid mintea. Călătorind, ai ocazia să faci cunoştinţă cu alte culturi, devii mai tolerant, înţelegi mai bine locul din care vii. Decât să dai câteva sute de euro pentru un sejur all-inclusive la mare, mai bine îţi iei în picioare cei mai comozi papuci şi iei la pas marile oraşe europene. Dacă poţi să călătoreşti şi mai departe, cu atât mai bine! Nu da sute sau mii de euro pe lucruri inutile; un ruj scump, o geantă de firmă sau haine care costă cât o garsonieră confort III nu-ţi aduc nici un beneficiu. Investeşte în cunoaştere, învaţă, călătoreşte – vei fi mai câştigat decât dacă te duci într-un club de fiţe ca să le arăţi „duşmanilor” că îţi permiţi să dai 90 de lei pe un Ursus la 0,33 – bani pe care îi scoţi dintr-un portofel de firmă pe care îl ţii în geanta ta foarte scumpă. Odată ajuns acasă de la clubul de fiţe, nu eşti cu nimic mai câştigat. În schimb, dacă ai fi dat banii ăia pe o excursie într-o ţară străină, ai fi ajuns să vizitezi locuri noi şi să cunoşti oameni interesanţi.
  • că e foarte important să ai grijă de sănătatea ta. La naştere primeşti un singur corp – nu-ţi bate joc de el! Un sfat pe care ar fi fost bine să-l ascult şi eu la timp: nu trăim pentru a mânca, mâncăm ca să trăim. Nu fă excese, nu bea mai mult decât poţi duce, nu te apuca de fumat!, nu abuza de medicamente şi pe cât posibil, încearcă să nu devii dependent de nici o substanţă. Eu mi-am petrecut tinereţea fiind dependentă de ţigări şi picături de nas [am început cu Rinofug şi am continuat cu Bixtonim], iar acum nu trece nici o zi fără ca eu să beau măcar două cafele mari. Nu te minţi singur spunându-ţi că te poţi lăsa oricând – asta e senzaţia pe care o ai în primul an de fumat şi băut cafea, dar la proba contrarie vei constata că nu te poţi lăsa cu uşurinţă de nimic. Du-te la doctor, împrieteneşte-te cu un dentist bun, fă-ţi analizele regulat. Cu sănătatea ta nu-i de joacă şi cu cât amâni „revizia”, cu cât îţi va fi mai greu să te recuperezi, mai ales dacă suferi, într-adevăr, de vreo boală.
  • că dacă în adolescenţă ai convingerea că le ştii pe toate şi că adulţii sunt nişte oameni plictisiţi şi trişti, la maturitate vei afla că, de fapt, nu ştii nimic. Cu cât înveţi mai mult, cu atât realizezi că nu ştii, de fapt, mai nimic. Dar nu te descuraja: dacă vei continua să înveţi, o să ai mereu un avantaj în faţa celor care continuă să creadă că le ştiu pe toate. Nu în adolescenţă, ci la maturitate vei vedea că dacă nu ţi-ai irosit tinereţea chefuind şi lăsând învăţatul pe mai târziu, eşti în avantaj faţă de cei care au făcut asta.

Maturitatea este un mit

Orice completare este binevenită, mai ales dacă vine de la alţi oameni trecuţi de pragul de 30 de ani. Cu cât mai în vârstă, cu atât mai înţelepţi, nu-i aşa?

foto 1, foto 2, foto 3, foto 4

6 thoughts on “Bucket list – până la 30 de ani”

  1. Atat de fain si de complet materialul. Ca de obicei, de altfel. Iti doresc cat mai multa inspiratie in continuare si bineinteles, cat mai multe lucuri faine din lista vizibila sau invizibila. Un sentiment foarte fain sa vezi ca nu esti singurul care gandeste asa. L-am mai intalnis si la articoul legat de ”piticii (de) pe creier :)

  2. E important să călătorești. Până la 27 de ani eu nu am ieșit din România. După ce am început să ies din țară mi-am dat seama cât de înapoiat în dezvoltarea personală fusesem: timid, fără inițiativă, îmbrăcat parcă ”de căpătat”, și cel mai nasol, nu știam să gătesc. Am fost pus în tot felul de situații de-a lungul călătoriilor mele prin lume și asta mi-a modelat caracterul, voința și aptitudinile.

    Acum, trecut de 30 de ani, pot să spun că am bifat multe.

  3. Sa stii ca ideea cu „telurile scrise” e una foarte buna. Eu am un caiet, unde le am trecute si pe langa, o data aproximativa. Sa stii ca am imdeplint multe din ele. Si lista se mareste pe zi ce trece. Moartea nu ma poate vizita, pana nu le indeplinesc pe toate! Si atat!

Comments are closed.