Câte se pot schimba în 10 ani!

Am tot amenințat-o pe M., una dintre fostele mele colege de liceu, că o să scriu despre ea pe blog. Nu-i dau numele, din motive evidente.

Chiar și pe vremea mea, elevii de liceu erau niște ființe imposibile, aveau idei crețe, obiceiuri proaste, toleranță scăzută față de autoritate și față de cei care erau diferiți de ei. Și eu am fost așa, că doar nu am trecut degeaba prin liceu; ba chiar eram una dintre oile negre ale clasei, deși nu cred mi-am dorit asta. Fără să vreau, ajungeam în centrul atenției, eram scoasă la tablă, ascultată, admonestată, profu’ de mate intenționa să facă din mine un matematician destoinic, chiar dacă îi explicasem destul de clar că nu îmi place matematica, nu vreau să învăț toate teoremele, nu vreau decât să scap de cei patru ani de materie ca apoi să nu mai fiu niciodată nevoită să aplic vreo formulă.

Abia acum, după 10 ani, mi-a spus că îl enervam pentru că vedea că sunt inteligentă, dar, ca mai toți oamenii inteligenți, incredibil de leneșă. Îi plăcea, totuși, că aveam simțul umorului foarte dezvoltat, dar nici pe ăla nu-l foloseam tot timpul, de lene. :D Mno, ghinion, ce să zic?! N-am ajuns matematician, n-am mai deschis nici o carte de matematică de când am terminat liceul, iar dacă am nevoie de vreo formulă de calcul, Google e prietenul meu cel mai bun.

Și Dana, colega mea de bancă și cea mai bună prietenă a mea, avea piticii ei pe creier. Dintre noi două, ea era cea calculată, serioasă, cuminte, făcea tot posibilul să se ferească de probleme baiuri și în general nu călca strâmb decât atunci când era musai-musai. Cu toate astea, avea o plăcere nebună în a-i enerva pe cei despre care știa că se enervează ușor și din orice. De exemplu, colega noastră M., care stătea în banca a treia, chiar în fața Danei. În special în timpul orelor la care M. voia să fie atentă, Dana își făcuse un obicei din a-i lovi lui M. scaunul cu piciorul, încet, constant, cam ca picătura chinezească. Și oricât s-ar fi crizat M., oricât ar fi urlat în timpul orelor, Dana se oprea doar pentru câteva minute și-o lua de la capăt.

Au urmat amândouă cursurile facultății de Psihologie, probabil că una ca să afle ce anume o determină să se poarte așa, iar cealaltă ca să-i poată consilia pe cei care se purtau precum prima. Fiecare cu motivațiile ei, mă rog. Nici una dintre ele nu a profesat, acum au joburi în cu totul alte domenii, dar M., colega chinuită de Dana, are un foaaarte mare pitic pe creier: este germofobă. Desigur, termenul ăsta nu există în dicționare, dar germofobii sunt printre noi, oricât ar părea de greu de crezut. Eu știam de boala obsesia asta din Seinfeld, mai exact din episodul 9 al sezonului 9 [„The Apology”], episod în care Elaine află că David Puddy este „a recovering germophobe”, iar Peggy, colega sa de la serviciu, are aceeași problemă.

M. a noastră este conștientă de faptul că are o problemă, dar nu face nimic în privința asta. Ne-a povestit, oarecum amuzată, că primul lucru pe care îl face dimineața, când ajunge la birou, este să își dezinfecteze masa, tastatura și toate obiectele cu care urmează să intre în contact, folosind o soluție specială, cu care se dezinfectează ustensilele în bucătării [presupun că în bucătăriile de restaurante & stuff]. Are două pixuri – unul cu care scriu și semnează oamenii care vin la biroul ei și un altul, dezinfectat, pentru ea.

Bineînțeles că nu ne-am pierdut complet năravurile din liceu, așa că, ajutați de niște alcool, am început să facem mișto de biata M. Am pus mâna pe o monedă, după care mi-am LINS degetele în fața ei [ce nu știa M. este că moneda aia chiar fusese spălată cu câteva minute înainte], am încercat să dăm noroc atingându-i muchia paharului cu paharele noastre, i-am zis că feliile de lămâie pe care chelnerița i le-a adus pentru berea Salitos nu au fost spălate și că-i posibil ca tipa să fi pus mâinile pe ele fără să se fi spălat în prealabil etc. De fiecare dată se albea la față și ne spunea că o să facă hepatită. Bine, ea a zis că o să facă hepatită și pentru că ușa de la baie era deschisă atunci când am ajuns noi într-un birt. Sper că-i bine, sănătoasă – atât cât se poate!

Evident, M. are tot timpul la ea o sticluță de hand sanitizer, iar la un moment dat, Dana i-a cerut-o să-și dezinfecteze și ea mâinile. A lăsat să curgă cam mult lichid dezinfectant, iar când a vrut să toarne soluția în exces înapoi în sticluță, M. s-a dezlănțuit: cum să faci așa ceva?! Las-o naibii, că-mi cumpăr alta, dar TE ROG, nu o turna înapoi!

Știu că noi ne-am distrat pe seama ei și nu-i frumos, dar serios, ce poți să-i recomanzi unui om care a terminat Psihologia și are nevoie de ajutor? Să ceară ajutorul unui alt psiholog? Probabil că știe toate bullshit-urile meseriei, deci e mai greu să fie ajutată când știe exact la ce să se aștepte. M., știu că o să citești asta și sper să nu mă înjuri prea tare. Dar dacă după seara petrecută cu noi ți-ai luat niște zile libere ca să te tratezi de vreo infecție închipuită, chiar ai nevoie de ajutor!

Foto: 1, 2, 3, 4

10 gânduri despre „Câte se pot schimba în 10 ani!

  1. Bai stiu persoane care sunt depedente de igiena, dar las-o-n spanac nici chiar asa.. Cum spunea unul odata pe blogul lui Arhi, tu cand mergi la baie nu te speli pe maini si inainte sa faci nr.1?… Adica hai sa nu exageram. Nu zice nimeni sa nu ai igiena personala, dar sa te apuci sa umbli cu sticluta dupa tine ca alcolicii cu jumatea-n buzunar deja e rau.

  2. Hand sanitizer folosesc si eu si data scap prea mult pe maini il torn inapoi. Inca nu m-am gandit din punctul asta de vedere :)).

  3. In Franta au explodat vanzarile la solutia dezinfectanta cand cu gripa porcina. Iar la noi la servici au aparut la baie afise cu „cum sa ne spalam corect pe maini”. Ce putem deduce? Ca „administrativii” ne suspecteaza ca nu ne stim spala pe maini.
    Acuma ontopic: daca M. aplica regimul asta germ-free de atatia ani, probabil si-a dezanvatat sistemul imunitar sa lupte singur(imi asum riscul de a fi spus o prostie) si nu e o idee buna s-o dezobisnuiti de obsesiile ei. Lasati-o sub clopotelul ei de sticla! :P

  4. Așa cum sunt cardiologi care fumează, tot așa sunt și psihologi cu probleme. Ei sunt tot oameni, care se confruntă cu aceleași chestii cotidiene și personale. Pot fi, în ciuda unei vieți dezastruoase, adevărați profesioniști. Și chiar dacă știu tehnici pentru anumite probleme, pot fi greu aplicabile pe propria persoană. E ca și cum un chirurg nu se poate opera singur. Și da, când un psiholog are probleme, se duce la psiholog. La terapeut, mai exact.

  5. Pfu sa stii ca treaba din pacate este patologica si iar din pacate, este depasita de meseria ei. Aceasta afectiune o trateaza psihiatrii si cel mai bun lucru ar fi sa fie cumva convinsa sa ajunga la unul.Psihologii sunt utili dar pana la un punct. Colega ta nici nu realizeaza de fapt cam ce problema majora are.

  6. tu zici ca i-ai protejat intimitatea cand ai spus ca statea in banca in fata colegei tale? :)))
    eu n-o sa uit niciodata cine unde statea in liceu :)

  7. Da, este greu sa convingi anumiti oameni sa fie ajutati. Eu am experienta cu taica-meu. :-(
    @Ioana Si cu ce te ajuta memoria ta fenomenala daca o incarci cu balast de genul „eu n-o sa uit niciodata cine unde statea in liceu”? :-S

  8. Cu siguranta ar putea sa o ajute si un psiholog. Terapie cognitiv-comportamentala plus medicatie sunt cea mai buna combinatie. Chiar nu o vad ajutata doar de psihiatru, decat daca face si ore de terapie cu acesta. Nu inteleg de ce mereu se minimalizeaza efectul terapiei in astfel de cazuri.
    Din pacate nu prea ai cum sa o ajuti deat daca se agraveaza si nu va mai putea functiona in societate din cauza obsesiilor ei. Faptul ca a terminat psihologia ar trebui sa faca lucrurile mai usoare insa probabil le face mult mai grele pentru ca ii da impresia ca are lucrurile sub control si isi minimalizeaza nevoia de ajutor.

Comentariile sunt închise.