“D” de la Denisa

Da-da-da-da-da!!! Cum altfel?! It’s all about me, me, me – măcar în postarea asta din Alfabet, dacă nu în rest.

Îmi place numele meu. E atât de rar şi de frumos şi de melodios! Stai, că melodios era numele de familie, Lala, prenumele sună mai degrabă a franţuzism, Mademoiselle De Nice. Care mademoiselle a devenit madame şi “madame” sună urât. 

Trebuia să mă numesc Ioana sau Mihaela sau Ioana Mihaela, pentru că bunicii au întotdeauna impresia că prenumele nepoţilor nou născuţi li se cuvine, iar dacă nu vor purta [pre]numele lor, măcar să-l poată alege ei. Şi cum pe unul dintre bunici îl chema Ioan şi pe celălalt Mihai [odihnească-se în pace, că au fost nişte Oameni buni], bunicile s-au gândit că ar fi frumos să mă cheme ca pe ei. Numai că, din fericire, pe tata nu l-a interesat cum mă cheamă atâta timp cât urma să am un singur prenume şi nu două, ca el, iar mama tocmai citea “La Paradisul femeilor” [“Au Bonheur des Dames”], de Émile Zola. Personajul principal era Denise, nume care i-a plăcut mamei, aşa că l-a adaptat puţin şi iată-mă.

Cu aşa un nume, ar fi trebuit să fiu francofonă, să vorbesc fluent franceza, să visez la Paris, la Turnul Eiffel, să mă îmbrac în mătase şi să folosesc numai parfumuri franţuzeşti, dar în primii ani de şcoală am decis că-mi place germana, iar de prin clasa a cincea am descoperit engleza şi gata, m-am scuturat de orice urmă de franţuzism. A rămas doar numele şi visul de a vizita Parisul [şi, vedeţi bine, abilitatea de a scrie-n rime], vis pe care sper să-l împlinesc cât mai curând.

În copilărie, înconjurată de Diane, Simone, Aline, Ioane, Mihaele, Raluci, Andre şi Marii m-am simţit ciudat; parcă eram dintr-un alt film. Cu timpul, însă, am învăţat să-mi iubesc numele şi abia când au început să apară şi alte Denise mi-am dat seama că mama mea a fost, de fapt, trendsetter. Ea a venit cu un nume nemaiîntâlnit în cercul nostru de cunoştinţe şi n-au trecut mulţi ani până să apară Denisele şi Denişii în familiile neamurilor din satul bunicii. Căci, am uitat să menţionez, bunica mea a năşit cam jumătate din sat, aşa că toţi suntem cumva înrudiţi, chiar dacă numai prin alianţă.

Şi chiar dacă a copia numele copilului tău mi se pare o dovadă de prostie – pentru că prenumele trebuie să fie unic, îl va “însoţi” pe copil toată viaţa şi ar fi bine să nu se încurce mătuşile atunci când au prea mulţi nepoţi cu numele Andrei -, m-am bucurat enorm când am aflat că o rudă din partea tatălui şi-a botezat băiatul Denis. Denis Lala!!! M-am liniştit, bunicul meu nu se mai răsuceşte în mormânt, pentru că numele lui merge mai departe.

Cam atât pentru astăzi, vă aştept şi mâine cu “vitamina E”.

This entry was posted in personale and tagged , , on by .

About Denisa Bârgău

Treișpe ani încheiați în presă [la butoane, adică tehnoredactor, corector, de-astea], bloggeriță din 2006, nevastă din 2008. Scriu despre ce-mi place, dar și despre unele chestii care mă enervează. Îmi place să scriu, dar urăsc să mă descriu, așa că mai bine mă descoperi citindu-mă.

7 thoughts on ““D” de la Denisa

  1. Danut ROMANIA

    Ma bucur ca pe lumea asta sunt cel putin 2 persoane care isi iubesc numele. De ceva vreme vroiam sa strig in gura mare ca imi iubesc numele si anume Danut. Multumesc pentru posibilitate.

  2. demo ROMANIA

    Ma gandeam ieri…ce ar fi sa ne cheme pe toti intr-un mod unic? Cred ca n-am mai retine aproape niciun nume. Daca numele e comun, atunci facem asocieri si il retinem mai usor.

    On the other hand…parca ieseau mai mult in evidenta colegii aia cu nume ciudate. Cine nu-l stia pe Arthur, pe Horen sau pe Evelina? Pe cand George si Alex erau eclipsati.

    p.s. cand zic “nume”, ma refer la “prenume” :)

  3. irina ROMANIA

    cand eram la gradinita, apoi in primele clase la scoala eram frustrata de prenumele meu. Rima dureros de rau cu benzina, gaina, basina, etc…si alte rime rautacioase a colegilor de clasa. in plus, era plin de andree (cel mai stupid nume), diane si veronici…(copii anilor 90 stiu de ce) si bineinteles ca voiam si eu nume ca al lor….in concluzie imi uram numele si ma intrebam pe cine naibii mai cheama irina in afara de mine si nasa.mea. mai cunosteam inca o irina la mine in sat (nume pus tot dupa al meu) plus inca doua verisoara cu cativa ani mai mici (ca deh…a facut mama fata frumoasa si matusile mele credeau ca daca isi numesc fetele la fel o sa fie aidoma de frumoasa – din pacate s`au inselat)….dupa ani buni de ratacire am avut o revelatie (uitandu/ma la un film)….irina este un nume rusesc si culmea, am aflat apoi ca am si eu ceva radacini rusesti, din partea mamei…si tare ma mai mandresc cu asta

  4. ady ROMANIA

    unul din prenumele mele (sunt doua, unul ales de mama, unul de tata, nasii si bunicii s-au abtinut) este andreea. nu stiu de ce dar in jurul meu n-a fost plin de andree. am mai avut o singura colega cu prenumele asta prin clasa a iv-A, in gimnaziu si liceu am fost singurica, in facultate a mai fost cineva in grupa, iar in an Domnu’ stie.
    dar imi place numele meu, toata lumea imi spune asa (prieteni, colegi, dusmani, cunostinte oarecare) este parte din mine. nu ma imaginez numindu-ma altfel. nici macar al doilea prenume nu-l simt al meu. nu ma simt eu cand este folosit (extrem de rar, cu titlul de incercare).

  5. Pingback: "A" de la alfabet « Denisa Bârgău ✿ Denisa Bârgău ✿ ROMANIA

Comments are closed.