O zi la Bruxelles

Ce n-am văzut: Atomium şi Parlamentul European. Ceea ce ar fi trebuit să fie o vizită de o zi la Bruxelles s-a transformat într-o vizită de o jumătate de zi, pentru că obosit fiind şi parte dintr-un grup relativ dezorganizat [să zicem că nu ne grăbeam cu toţii la fel de repede], nu ai cum să le vezi pe toate într-un timp relativ scurt.

Pentru mine a fost, oricum, mai mult decât „deloc”-ul pe care îl plănuisem de acasă. Adică nu aveam în plan să „fugim” la Bruxelles sâmbăta trecută, aşa că a fost un fel de bonus binevenit. Sebi este „vinovat”, el a avut ideea să îmi arate Manneken Pis şi piaţa centrală din Capitala Europei.

Din păcate, covorul de flori care se întinde în fiecare an, în luna august, în centrul Bruxelles-ului se „ofilise” în urmă cu câteva zile. Nu-i bai, că şi noi avem o cruce de flori la Hunedoara, chiar dacă-i un pic mai micuţă. 

Bruxelles, ca şi Antwerp şi, cred, toate celelalte oraşe belgiene, este un oraş corect. Totul este la linie, toate sunt aşezate la locul lor, curăţenia – cu câteva mici excepţii – este la ea acasă, nu degeaba mă aflam în Capitala Europei. Culmea-i că în celelalte capitale ale ţărilor Europei e mai multă mizerie decât în oraşele mici; în Bruxelles şi Antwerp m-a surprins să văd mai multă curăţenie şi civilizaţie decât în orice alt oraş pe care l-am vizitat. Poate că nu am avut eu pornit radarul de mizerie şi oameni needucaţi şi poate că şi în Bruxelles şi Antwerp, ca oriunde în lume, sunt ceva uscături; da’ am refuzat să le văd şi am preferat să fiu surprinsă de lucrurile frumoase.

Dacă în România, la sfârşitul lunii august era avertizare de cod portocaliu de caniculă, în Antwerp şi Bruxelles ne-a fost un pic friguţ. Şi chiar dacă n-ar fi fost 20-23 de grade Celsius, vântul era la datorie şi bătea atât de tare, încât de două ori era să-mi zboare agrafa din păr. Atât de tare bătea! Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, mai ales că vorbind cu ai mei la telefon, ei se plângeau de căldură şi eu le spuneam că tocmai am îmbrăcat şi hanoracul, pentru că era cam frig. Cred că mi-ar plăcea să avem şi noi veri răcoroase ca în Belgia, deşi iernile sunt mult mai dureroase acolo, din moment ce nenorocitul ăla de vânt bate tot timpul, indiferent de anotimp [ştiu asta din surse sigure, al meu a locuit doi ani în Belgia].

Preţurile sunt ca peste tot în vestul Europei: mari. O cafea la restaurant sau la terasă începe de la 3 euro, berea de la 4 euro, apa minerală are şi ea preţ de şampanie în România. Magneţii – superbi, dealtfel – sunt 2-3-4 euro bucata sau 3 la 10 euro, am văzut nişte Crocşi faini de toamnă/iarnă la 80 de euro şi acum îmi pare rău că nu mi i-am luat, că tot m-am întors acasă cu portmoneul aproape gol.

Un meniu de prânz începe, pe străduţele înguste din centru, de la 12 euro şi poate ajunge la 18 euro – vorbim despre un meniu fix, cu trei feluri de mâncare plus desert, dacă te întinzi la mai multe poţi ajunge să plăteşti mai mult, evident. Pe noi ne-a convins un arab care nu mai contenea cu invitaţiile:

– Excuse me, do you speak English?
– Yes…
– Do you want to eat here? We have a special offer, first table of the day gets free drinks with the menu. Here, we can sit you at this table, how many are you? Six, come on, we can put six chairs here and we’ll clean up this water.

Mesele din faţa restaurantului aveau câte patru locuri, dar până să ne hotărâm noi două mese erau deja lipite şi aveam şase scaune, iar chelnerul intrase înăuntru după o cârpă cu care să şteargă balta în care „zăcea” unul dintre scaune. Deci omul a şters cu cârpa apa din balta de pe alee, ca să stăm noi confortabil!

Acele „free drinks” cărora le făcuse reclamă înainte să ne aşezăm nu erau băuturile pe care le aleseserăm noi, ci câte un păhărel cu un fel de şampanie de fructe – sau o fi fost bere cu fructe, naiba ştie. Cert e că pe noi ne-a convins să luăm prânzul la restaurantul lui chiar dacă nu aveam asta în plan şi nu ne era foame, iar restaurantul de vizavi era pustiu. Domnul mai în vârstă care încerca să atragă clienţii ăn restaurantul respectiv nu prea avea succes, cât timp vorbăreţul de peste drum îi atrăgea cu băuturi gratis şi numai că nu-i trăgea de mânecă să se aşeze la mesele lui.

În mod surprinzător, Sebi a trebuit să caute destul de mult o terasă care să servească berea Palm, cea mai bună bere pe care a băut-o vreodată, bere care se fabrică în Belgia şi care ar trebui să aibă mai mult succes. Cine ştie, n-or fi plătit „taxa de raft” şi de-aia nu se găseşte peste tot.

Tot în periplul prin Bruxelles am dat peste magazinele Beer Planet şi Le Bier Tempel. Bineînţeles că băutorul meu de bere s-a simţit aici ca un copil într-un magazin de jucării sau dulciuri. Nu ne-a fost uşor la întoarcere şi înclin să cred că berile din rucsacuri au atârnat greu în decizia de a nu mai vizita Parlamentul European şi Atomium-ul… Poate data viitoare!

Nici la capitolul „ciocolată” nu stau rău belgienii; nu stau rău deloc, dar în mod surprinzător, poate şi pentru că aveam stomacul plin de la prânzul pe care-l luasem întâmplător, nu am simţit nevoia să las prea mulţi euro la producătorii de ciocolată fancy. Adevărul este că, în ce mă priveşte, m-am cam lămurit cum stă treaba cu ciocolata confecţionată artizanal. E bună, dar cam prea grasă şi o prefer pe cea produsă în masă. Aşa am descoperit, când am fost la muzeul ciocolatei din Barcelona, o cremă de ciocolată demenţială produsă în Belgia şi tot aşa am descoperit, acum, o minunăţie de „cremă de biscuiţi” [Jules Destrooper Speculoospasta] care nu seamănă cu nimic din ce am mâncat până acum.

Am ales să cumpărăm – cu toţii – nişte ciocolată de la Chocopolis, nu pentru că ar fi fost extraordinar de bună, ci pentru că vânzătoarea ne-a auzit vorbind în română şi ne-a salutat pe limba noastră. Era de-a noastră, din Reşiţa, şi ne-a povestit că stă de 14 ani în Belgia, că 100 de euro îi sunt suficienţi pentru mâncarea pe o lună şi că nu s-ar mai întoarce în România. Nici n-o pot judeca pentru decizia ei… în locul ei, nici eu nu m-aş mai întoarce în România decât în vizită. Pentru că a fost atât de drăguţă şi ne-a oferit tuturor spre degustare câte o pralină în valoare de 70 de eurocenţi, am cumpărat câte o cutie cu 16 praline. Sincer vă spun că gustul lor nu m-a dat pe spate, dar m-aş fi simţit prost să nu le cumpăr după ce femeia a fost atât de drăguţă încât să stea de poveşti cu noi.

Nu am văzut nici măcar un singur câine vagabond cât am umblat prin Bruxelles; am văzut, în schimb, în faţa gării, un ţigan care cânta incredibil de frumos la ţambal, un altul care mi-a cerut o ţigară şi a primit ţigara mea înainte de a o arunca [mai avea două fumuri de tras] şi încă vreo două care cerşeau în aglomeraţia de pe aleea care ducea sutele de turişti la mica statuie Manneken Pis. Apropo de numele ăsta, am găsit bere cu numele Manneken Pils. Oamenii ăştia ar face orice ca să vândă! Bravo lor.

M-a impresionat şi sistemul lor de transport în comun. Trenurile incredibil de curate, care vin şi pleacă la timp, biletele cu reducere de 50 la sută dacă le cumperi dus-întors şi care sunt valabile pentru orice tren din zona în care te afli, nu pentru „acceleratul” 1822 care oricum pleacă din prima staţie cu o întârziere de aproape o oră… Mai multe detalii are Sebi, eu am ales să văd lucrurile frumoase şi să nu le mai tot compar cu cele urâte din România, că-mi dăunează.

Dacă am uitat ceva, o să mai scriu un articol sau o să-l actualizez pe ăsta. Merită să mergeţi în Bruxelles, dar nu pentru o zi, cum am făcut noi, ci pentru minimum trei zile, ca să şi rămâneţi cu ceva. Noi am fost într-o excursie pe fast forward; nu-mi pare rău, da’ m-aş întoarce pentru o vizită mai lungă.

Şi pozele:

6 gânduri despre „O zi la Bruxelles

    1. @Alina: Acum vad ca am scris „pasta” de doua ori, dupa ce am oscilat intre a scrie „Speculoospasta” impreuna sau separat :D

  1. Nu-mi vine sa cred ! Daca Bruxelles e cea mai curata capitala , eu imi dau pantalonii jos si ii mananc !

Comentariile sunt închise.