Școala mea (compunere)

Am învățat în șase școli, în viața asta. Două la Orăștie, două la Deva și două prin alte orașe. Așa a fost să fie. Și de fiecare dată când trec pe lângă clădirea care mi-a fost școală, mă apucă o nostalgie… cred că fiecare dintre noi pățește asta, pentru că până la urmă, școala este „serviciul” unui copil. 

Școala este locul în care îți petreci o mare parte din zi, în fiecare zi, de la șapte ani până la vârsta când te saturi naibii de atâta școală. Chiar dacă detești școala – profesorii, materiile, colegii, după 10-20 de ani tot te ia nostalgia când treci pe lângă clădirea aia.

Pentru mine și cei din generația mea, școala a fost nucleul vieții sociale. Nu aveam atâția prieteni la bloc câți colegi de clasă. Clasa era și ea cea care ne definea, nu prea puteai să îți faci prieteni dintr-o altă clasă, iar „tradiția” asta a continuat până la liceu, sentimentul de apartenență era foarte puternic și chiar dacă nu aveam nimic altceva în comun cu colegii mei de clasă în afara faptului că nimeriserăm în aceeași sală, sub același învățător sau diriginte, eram colegi, deci formam o echipă. Probabil așa este gândit sistemul: să se formeze grupe care să concureze între ele cu diverse ocazii: examene, competiții sportive, olimpiade, totul se reducea la lucruri făcute pe echipe și în echipă.

Cel mai bine mi-a fost în clasa a V-a, pe care am făcut-o la liceul din oraș; a fost prima clasă de pitici înființată la acel liceu prestigios și cred că nu era pentru oricine, dar pentru că veneam dintr-o școală generală și o clasă bună, am fost primită împreună cu alți foști colegi (dar nu toți). După „grupa mică”, aici eram tratați aproape la fel ca elevii de liceu, profesorii ni se adresau cu „dumneavoastră”, nu mai eram puțoii doamnei învățătoare Lungu, ci domnii elevi. 😲 Din păcate, împrejurările m-au dus departe de acea clasă, mă rog, la 30 de kilometri, dar la câțiva ani distanță (ca nivel de pregătire al profesorilor). Am ajuns într-o școală unde se învăța, la limba engleză, ceea ce eu deja făcusem cu domnul profesor Petric, un rocker cu părul lung și blugi strâmți care m-a făcut, pentru prima dată, să iubesc limba engleză. Până atunci credeam că germana este viitorul meu. Cum spuneam, deci, la noua școală, colegii buchiseau ceea ce eu deja știam.

Următorii trei ani i-am petrecut la o școală generală cu un număr oarecare, fără să poarte numele cuiva, cum se întâmplă astăzi cu majoritatea școlilor. Apoi am mers zilnic până la cucurigu, în vârful dealului, la liceu. Și după ce că era super departe şi sus pe deal, mai aveam și clasa la ultimul etaj. Patru ani am urcat scările alea și în fiecare pauză mare coboram ca să îmi iau Alunița, dulcele meu preferat pe vremea aia. În restul pauzelor nu era timp să cobori și să urci înapoi. Pauza mare are 20 de minute și cele mici, 10 minute (asta pentru cine nu mai știe).

Liceul mi l-au închis de câțiva ani. Trăiesc și acum cu senzația că s-a închis pentru că nu mai eram noi, sufletul „petrecerii”, acolo.

Școală generală cu un număr oarecare intră în reparații. Am vazut cele două poze trimise de primărie presei și m-am înmuiat toată. Mi-am adus aminte de profil de istorie care avea mâinile galbene de la țigări, de proful de sport cam afemeiat (și un pic pedofil) despre care se spunea căa sărit din balcon la Revoluție ca să fie și el revoluționar, de profa de chimie care ne vrăjea – în sensul bun – cu poveștile ei despre viața în Canada a copiilor ei, despre cum în viitorul totul se va face pe calculator,  despre cum își făceau copiii ei analizele singuri pe calculator punând doar o picătură de sânge pe un dispozitiv (mă gandesc la asta de fiecare dată când îmi măsor pulsul cu telefonul mobil!).

Și mi-am mai adus aminte de profa de „tehno” (educație tehnologică), care ne împărțise clar pe grupe, fete și băieți,  noi învățam să coasem și să facem prăjituri, ei traforau și învățau chestii „de băieți”, toate astea în subsolul școlii, un loc pe care l-am visat de foarte multe ori.

Deși am petrecut doar trei ani aici, îmi amintesc acum de profa de biologie care desena pe tablă, rușinată, aparatul reproducător la om, în timp ce noi râdeam în hohote de Ciuperca aia caraghioasă. Nu pot să o uit pe profa de mate care avea o plăcere bolnavă să ne pornească folosindu-și ambele palme deodată sau pe nebunul de muzică, mare bătăuș de băieți și ăsta.

Nu mai știu cum e cu mitocondriile, dar rețin foarte clar cum mă zgâria pe timpan faptul că diriginta spunea „o să vă ARAT”, iar profa de engleză zicea „UĂCI MI”.

Nici o clipă nu m-am gândit la școlile în care am învățat ca la niște locuri jegoase. Abia acum îmi dau seama că e nevoie de cheltuieli mari pentru întreținerea lor și că, acum, aceste cheltuieli chiar se fac… sper că mai mult din fonduri proprii decât din  tradiționalul și românescul „fond al clasei”!

Copii, bucurați-vă că trebuie să mergeți la școală. O să vă amintiți de anii ăștia cu nostalgie maximă, peste vreo 10-20, chiar 30 de ani.

Luni va suna clopoțelul! Cine naiba a setat soneria aia la volum maxim?!?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Este obligatorie bifarea căsuței GDPR / Checkbox GDPR is required

*

De acord / I agree

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.