Semnul de pe ușa de la baie

Am văzut semnul ăsta în DEDEMAN și mi-am adus aminte de copilărie. De ușa albă de la baia din apartamentul bunicilor, care nu se închidea bine din cauza prea multelor straturi de vopsea care o îngroșaseră. Pe ușa aia era un astfel de băiețel, un semn căruia nu îi prea vedeam rostul: când s-au mutat bunicii în apartament, tata era deja băiat mare, iar nepoți nu aveau, eram doar eu cu verișoarele mele – deci de ce băiețel?

Ulterior ne-am mutat noi în acel apartament și nu mai știu cât timp a rezistat semnul pe ușă, nici dacă ai mei au înlocuit sau nu ușa.

Copilăria mea s-a împărțit între șase case, ca bogații: casa bunicii de la țară, a mătușii, a nașilor, apartamentul nostru, apartamentul bunicii, apoi garsoniera bunicii. Am crescut cu ambii părinți, dar ne-am plimbat încoace și-ncolo ca nomazii. Casa părintească nu se vinde, zicea un cântec popular. Las’, că nu mai am ce. 😁 Am doar amintiri din copilărie și acces la două case în care am crescut. Restul sunt în sertarele memoriei.

Oare cum se simt cei care se mută mai des? Care nu mai au nici un loc pure care să-l considere acasă?

4 thoughts on “Semnul de pe ușa de la baie”

  1. Despre cum se simt cei care se muta des cred ca pot zice doua cuvinte.
    Am trait aproape 4 ani din viata intre doua avioane si doua hoteluri. In 2011, la ultimul contract din an, contract care a durat 6 saptamani, am schimbat doua locuinte. A fost singurul contract pe durata caruia am locuit intr-un apartament (de fapt in doua). Tocmai cand ma obisnuisem cu locul m-a instiintat proprietara ca de saptamana urmatoare (plateam la saptamana) chiria va fi dubla, asa ca a trebuit sa-mi gasesc altceva. Imi convenea locul, era aproape de lucru si mergeam pe jos. Al doilea apartament era aproximativ la dracu-n praznic, dar aveam masina si benzina platita de firma. Apartamentul era unul de-ala care prinsese ultima renovare prin ’89-’90, dar cum eram deja 3 oameni care ne cautam si nu gaseam la pret decent, ne-am bucurat si de ala.
    Nu prea aveam in general timp sa imi personalizez locul, pentru ca in 2010 am invatat ce inseamna un incendiu in hotel. Noroc c-a fost doar fum de la o tigaie uitata pe foc, dar am inteles ca daca vreau sa am sanse sa ies fie nears fie necalcat in picioare, e bine sa o sterg din prima cu actele si atat. Laptopul ar fi fost bonus, dar nu era important decat prin prisma datelor personale de pe el, asa ca rucsacul meu cu efecte personale de neinlocuit era mereu gata langa usa.
    Cand ajungeam in tara, acasa, totul mi se parea nou, si in virtutea inertiei, lasam rucsacul pregatit langa usa. Cea mai mare fericire a mea era sa desfac valizele si sa le pun in dulap, stiind ca sunt acasa si ca nu va trebui sa ma mut. Recordul de mutari a fost in 2010: luna si mutarea, si nebunia a durat 6 luni, din februarie pana in august. Doua apartamente si patru hoteluri, asta daca nu socotesc si deplasarile de pe niste weekenduri, adica alte patru hoteluri.
    E stresant sa te tot muti, si e si mai stresant sa o faci brusc, adica sa afli cu vreo saptamana inainte ca trebuie sa iti cauti, gasesti, si sa te si muti efectiv. De asta am preferat sa prind o munca de birou si sa ma stabilesc efectiv intr-un loc.

    1. Sa precizez ceva, ca acu’ vad ca e ambigua exprimarea mea: in 2011 a fost singurul contract in care am locuit in apartament inchiriat de la proprietar. Asa, am mai prins apartamente de hotel, impartite cu colegi, prin 2010 si 2012. Cu alea am si povesti mai mult sau mai putin interesante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *