Dacă îți trăiești viața așa cum vrei, de ce să nu poți alege cum o să pleci?

Un pacient al Spitalului judeţean din Deva a murit după ce s-a prăbuşit de la etajul al doilea al clădirii. Bărbatul fusese internat cu câteva ore mai devreme în secţia … a unităţii medicale.

Citesc astfel de știri și mă cutremur. Un bătrân care a ales să își încheie socotelile cu viața, sărind în gol de pe geamul spitalului. Cât de singur, trist, deprimat, lipsit de speranță trebuie să fii ca să te hotărăști să pui punct! Câtă deznădejde zace în sufletul unui om ajuns la bătrânețe, la vârsta înțelepciunii, atunci când ar trebui să se bucure de anii rămași alături de familie, beneficiind de pensie, timp liber și nepoți care să-l înconjoare cu iubire! 

Pensionarul român nu se prea încadrează în imaginea aproape idilică a pensionarului din filme și mai ales din reclame, care fie alege să își vândă casa și își dă banii pe o rulotă cu care călătorește de-a lungul și de-a lătul continentului, fie își petrece anii „de aur” fericit, înconjurat de familie, bucurându-se de tot timpul liber pe care nu l-a avut în tinerețe, pentru că a pus bani deoparte și are cu ce să își satisfacă orice poftă.

Pensionarului român abia dacă-i ajung banii de medicamente, este principalul cumpărător al mezelurilor ieftine, al apei minerale cu 80 de bani PET-ul de doi litri, al sucurilor carbogazoase mai ieftine decât plasticul în care sunt ambalate, „pentru nepoței”, al hainelor ponosite, purtate și răs-purtate de nemții, italienii, englezii care le-au donat și care în România ajung ca marfă nouă la second hand-uri.

Unii au norocul să moară subit, răpuși de colesterolul din mâncărurile tradiționale, prea grase, care le-au înfundat arterele. De electrokardiograme n-au bani, sistemul medical le dă, dar nu le bagă în straiță… le dă câte o consultație, câte un medicament-două-zece compensate sau chiar gratuite, dar tot nu e suficient, dacă ai trăit o viață întreagă doar tratând bolile care te atacau, fără să previi.

Cei care nu au luxul ăsta, de a muri înainte de a-i dărâma boala, au de tras. Și ei, dar și familiile lor. Dacă au noroc – și pensii mari –, sfârșesc într-un azil unde au, de bine, de rău, asistență medicală, sunt persoane angajate ca să îi îngrijească. Alții nu au nici măcar atât. Sunt amărâți, abia își târăsc picioarele, nu sunt în stare să ridice ori să care greutăți, uită și, cel mai grav dintre toate, sunt singuri.

Am avut ocazia să interacționez, mai mult decât mi-aș fi dorit, cu oameni în vârstă. Oameni internați într-un loc de unde se iese într-un singur fel: cu picioarele înainte. Cât încă mai vorbea, bunica m-a întrebat:

– Tu Denisa, cât mă mai țin ăștia aici?
– Până te faci bine, i-am răspuns.

Nu știu dacă a știut că o mint. Nu știu ce simte un om internat într-un azil, ce gânduri are pe parcursul unei zile. Dar dacă nu doarme noaptea? Morfina, calmantele, perfuziile poate că îl mai fac să uite de durere și de faptul că se află la ultimele cifre ale numărătorii inverse. Dar în momentele în care este conștient, la ce se gândește? Se simte abandonat de cei dragi, lăsat singur printre străini?

Și, din nou, sunt câțiva norocoși care nu stau prea mult timp nici în azil. Dar sunt ceilalți, prea neajutorați ca să locuiască singuri, prea bolnavi ca să stea acasă, încă nu destul de bolnavi ca să moară. Și stau cu anii în azilele de bătrâni. Poate copiii ori nepoții îi vizitează zilnic, dar după ce trece jumătatea de oră sau ora de vizită, tot singuri rămân.

Mi-e groază de singurătate și mai mult decât atât, mi-e groază că aș putea ajunge, odată, internată într-un loc, singură cu gândurile mele și nimic altceva. Este momentul în care mă gândesc la eutanasie – sau sinucidere asistată, dacă vreți. Cred că fiecare om ar trebui să aibă dreptul de a dispune de propria viață, iar dacă un bătrân pensionar vrea să își pună capăt zilelor, să nu trebuiască să o facă într-un mod brutal, dureros și pentru el și pentru cei dragi, și pentru trecători, și pentru cei care îl curăță de pe asfalt.

Un bolnav incurabil, care știe că nu mai pleacă niciodată acasă dintr-un spital sau azil, ar trebui să aibă dreptul de a decide când și cum să plece.

Foto: Senior, de la Shuterstock

2 gânduri despre „Dacă îți trăiești viața așa cum vrei, de ce să nu poți alege cum o să pleci?

  1. E de groaza cu batranetile astea… Eu mereu ma sensibilizez cand vine vorba de batrani. Ma uit la mamaie cum ma asteapta mereu si se uita lung, sa vin. Cand ma aude ca intru pe poarta, imediat apare la usa (are cainele un latrat special, cand vin eu). Iar eu merg la 7-10 zile la ea ca efectiv nu am timp sa ajung din cauza ca muncesc extrem de mult. Ma simt de rahat.
    Norocul meu e ca sta matusa mea aproape de ea si merge zilnic.

    Bunica-miu s-a dus primul si era vai de capul lui, paralizat, bolnav la pat, de il ingrijea mamaie. Depindea de ea sa il spele, sa ii dea sa manance. Mereu m-am temut ca se duce ea prima si nu stiu ce o sa facem cu el, cine si cum o sa aiba grija. Cand s-a imbolnavit, au decartat toate economiile lor (vreo 20.000 de lei ) pe la doctori si asistente. Roiau toti in jurul lor. Cand li s-au dus banii, a ramas al nimanui. Mi-e scarba.
    E horror la batranete. O sa fac tot posibilul sa am o viata activa, sa fac miscare, nu sa ajung la 60-65 de ani sa am probleme in a merge chiar si pana la poarta si sa ajung sa depind de cineva. Vorba soacra-mii : „Sa ajung sa aiba copiii grija de mine, in loc sa ii ajut eu pe ei???”.
    Din pacate, tinerii nu vad ce ii asteapta, daca nu au grija de ei si de banii lor. Ar trebui sa invete ceva din asta, ca totusi traim in Romania.

    Si eu cred ca ar trebui sa fie lasati sa aleaga cum vor sa moara. Si eu as prefera sa ma duc, decat sa raman pacoste pe capul copiilor/ rudelor/ whatever.
    Inca, bunica-mea nu e chiar singura pe lume, dar sunt unii care se uita lung, cu lunile si nu apar copiii pe poarta. Mi se rupe sufletul cand mai vad din astea pe la tv. Mai nou, schimb postul ca mi-e greu sa ma uit.

  2. „Mi-e groază de singurătate și mai mult decât atât, mi-e groază că aș putea ajunge, odată, internată într-un loc, singură cu gândurile mele și nimic altceva. Este momentul în care mă gândesc la eutanasie – sau sinucidere asistată, dacă vreți. Cred că fiecare om ar trebui să aibă dreptul de a dispune de propria viață, iar dacă un bătrân pensionar vrea să își pună capăt zilelor, să nu trebuiască să o facă într-un mod brutal, dureros și pentru el și pentru cei dragi, și pentru trecători, și pentru cei care îl curăță de pe asfalt.”

    De obicei de ceea ce ne este frica nu scapam. De obicei. Din pacate dreptul de a muri cum dorim nu exista inca … Aici nu trebuie sa ne gandim doar la batranete, oare un bolnav de cancer, nu ar trebui sa aleaga cum sa moara? Pentru ca este o fiinta chinuita la extrem …
    Cosmin a scris pe blog despre… Bagheta Bluetooth Nokia cu Casca de Copiat MC1500

Comentariile sunt închise.