Sunt și eu o persoană care se desparte cu greu de obiecte. Mă atașez de lucruri și mi-e foarte greu să le arunc. Încerc mereu să îmi înfrânez aceste porniri, dar mă abțin cu greu de la acumula obiecte.
Până să găsesc explicații care țin de psihanaliză, dau vina pe faptul că am copilărit în comunism, într-o țară în care lucrurile erau puține, urâte, deloc colorate și concepute să dureze o viață. Fiind comuniști, trebuia să ne asigurăm singuri toate bunurile necesare, așa că nu importam (mai) nimic și produceam de la gumă de șters la frigidere, trenuri și autoturisme. Evident, cu materie primă locală. Așa că, în copilăria mea comunistă, am avut foarte puține jucării; și spun asta fiind conștientă că am avut mai multe decât majoritatea celorlalți copii, familia mea extinsă având acces la un fel de rețea care aducea dulciuri importate de la prietenii noștri chinezi, Pepsi capitalist, carne, țigări Kent (cărora li se spunea „țigări medicinale”, pentru că se ofereau ca șpagă doctorilor) și, foarte important, jucării pe care nu le avea oricine. Atunci nu am simțit că mi-ar lipsi ceva, mie oricum nu-mi plăcea deloc ciocolata și eram pasionată de scris și colorat, umblând toată ziua prin casă cu mâinile pline de creioane și cu caiete și cărți de desenat la subraț.
Abia după explozia capitalistă am început să fac ochii cât cepele la vederea tuturor obiectelor colorate care veneau în România din toate părțile, în special din Turcia, că ăia erau principalii noștri furnizori de rahaturi (he he) de tot felul. La un moment dat, fascinată de faptul că există atâtea ambalaje, am adunat o colecție generoasă de pungi colorate și foșgăitoare, de la ciocolate, biscuiți, snacks-uri, ce mai era prin magazine la mijlocul anilor 1990. Nu mă întrebați de ce le colecționam sau ce aveam de gând să fac cu ele. Probabil îmi era teamă că se vor termina la un moment dat, așa cum și mamei mele i-a fost teamă că se termină bananele de la tarabele din Budapesta, prima dată când a ieșit din țară. La noi nu se găseau banane la discreție și nu își putea imagina că la câteva sute de kilometri de noi, bananele chiar stau pe tarabe și nu se cumpără imediat, așa cum se întâmpla la noi, în vremurile de tristă amintire.
Foto: Casă plină, de la Shutterstock; autor: light_s
Am avut, de-a lungul vieții, mai multe colecții. Cea mai mare dintre ele și la care am adunat ani întregi a fost colecția de pixuri. Am adunat câteva sute de pixuri deosebite, diferite, colorate, cu mesaje, cu logo-uri. Ulterior am vândut-o în scop caritabil, mi-a cumpărat-o vedetul radio Mihai Morar; nu a durat mult (doar vreo câțiva ani) până când am refăcut-o, mai mare și mai frumoasă. Glumesc, nu am mai lucrat în redacții cu mulți oameni, nu am mers la conferințe de presă ori alte evenimente unde se primesc pixuri, așa că am refăcut colecția, dar nu am mai reușit să adun atât de multe pixuri. Pe asta am donat-o unei doamne învățătoare care a avut grijă ca pixurile să ajungă la copii care se bucură de ele mult mai mult decât mine.
Apoi, au fost colecții de genți, de căni, de inele de argint, de bijuterii din fimo făcute de mine, de săpunuri, de pliculețe de zahăr, de ustensile de bucătărie pe care nu le folosesc niciodată etc. Casa mea e o colecție de colecții, așa am zis la un moment dat. Din fericire, de multe ori intervine partea rațională care mă împiedică să mai adun tot felul de prostii și chiar mă pune să fac ordine, să arunc ori să donez ceea ce nu mai folosesc.
Foto: Vase în chiuvetă, de la Shutterstock; autor: Khaled ElAdawy
Am mai scris despre subiectul ăsta, dar ce m-a determinat să aștern aceste rânduri a fost un răspuns găsit pe Quora care mi-a făcut un pic pielea de găină. L-am tradus mai jos, pentru aceia dintre voi care nu știu engleză.
I was watching an episode of Hoarders and the adult that owned the house had two fully capable teenagers that just watched the junk accumulate. How is that possible?
Mă uitam la un episod din Hoarders și adultul care era proprietarul casei avea doi copii adolescenți care au stat și s-au uitat cum se acumulează mizeria. Cum este posibil așa ceva?
Jenn Lloyd, Daughter of a hoarder
I’m the daughter of a hoarder. I have 2 fully capable siblings and a father who also hates the junk. We’ve tried multiple times to send my mother to visit family, while we back up a dumpster and haul it all away. This only results in my mom crying hysterically, getting furious with us and then slowly rebuilding her trash empire. It’s a mental illness. Simply throwing away the trash and vacuuming doesn’t make the person well or stop their behavior. My mother will go right back to buying things on sale, taking in random objects others are throwing away and holding onto junk mail and rotten food as if it will one day magically turn into gold bars. For a hoarder, everything is important. Every object is necessary. They become inconsolable if you try to throw things away. The fights became so unbearable, I finally put my foot down and refused to visit my parents’ home. I now live 3,000 miles away from them and see them several times a year, but never, ever in their home. I have panic attacks just thinking about setting foot in that mess. I’ve gone to therapy to help me deal with my constant nagging thoughts that they will one day die under all that mess. And yes, we’ve all urged her to see a therapist. She refuses. If you met my mother outside of her home, you would have no idea that she hoards. She’s an intelligent, charming, kind and funny woman. But her hoarding made it impossible for me to have friends over or have a normal childhood and it bothers me to this day, even though I haven’t seen the inside of that house for over 15 years.
Sunt fiica unei hoarderițe. Am doi frați, oameni cu capul pe umeri, și un tată care urăște, și el, mizeriile adunate de mama. Am încercat de mai multe ori să o trimitem în vizită la rude și în acel timp să aducem o mașină de gunoi care să ia toate obiectele adunate de ea. Singurele rezultate au fost că mama plângea isteric, enervându-se pe noi și apoi reconstruindu-și, încetul cu încetul, imperiul de gunoaie.
Este o boală mintală. Simpla aruncare a gunoaielor și aspirarea podelelor nu face ca persoana să nu mai aibă acest comportament. Mama se întorcea la obieciurile ei de a cumpăra lucruri la ofertă și de a aduce acasă lucruri pe care alții le aruncau, de a nu arunca niciodată pliantele primite prin poștă sau mâncarea stricată, de parcă într-o bună zi, toate aveau să se transforme în lingouri de aur.
Pentru un hoarder, toate lucrurile sunt important. Fiecare obiect este necesar. Se supără foarte tare dacă încerci să le arunci obiectele. Certurile au devenit insuportabile, astfel încât într-un final ma pus piciorul în prag și am refuzat să mai vizitez casa părintească. Acum locuiesc la aproape 5.000 de kilometri de familia mea și îi văd de câteva ori pe an, dar niciodată în casa lor. Sufăr de atacuri de panică doar când mă gândesc la posibilitatea de a pune piciorul în acea casă.
Și da, am îndemnat-o cu toții să vadă un psihoterapeut. Refuză. Dacă ai întâlni-o pe mama mea în afara casei, nu ai avea nici cea mai mică idee că adună lucruri. Este o femeie inteligentă, fermecătoare, bună și amuzantă. Dar faptul că strânge obiecte inutile a făcut să nu pot chema prieteni acasă și nu am avut o copilărie normală, lucru care mă deranjează până astăzi, cu toate cu nu am văzut interiorul casei de peste 15 ani.
E o chestie de pasarici, asta cu stransul. Si nici macar nu-s nascuta pe vremea comunismului…
Dar macar ma redresez repede, nu suport ingramadeala si aglomeratia, din cauza ca am trait cu bunicii si nu mai eu stiu cum dadeam fiecare bibelou si mileu la o parte, sa sterg praf si sa pun la loc. Plus aglomeratia de magazii si magazioare din curte, construite ad hoc, pline cu fiare de tot felul. Asadar, acum e chestie de pitici pe creier, daca vad ca incep sa adun lucruri si casa incepe sa arate aglomerat. strang din dinti si incep sa arunc.
Eu am o problema cu stransul de pungi si caserole. Desi am caserole de calitate, cumparate sa reziste la frigider si la masina de spalat vase, inca pastrez galetusele de iaurt, caserolele de inghetata, etc. Ca poate pun ceva in ele. Bine, chiar pun, dar am mult prea mult, peste ce am eu nevoie. De exemplu, macarea o impart in caserole, decat sa pun toata oala in frigider, ca ocupa mai putin spatiu. Si borcane, la fel. Mai ales din alea micute, am o obsesie pentru ele. Ce-i drept le mai folosesc, mai pun dressing de salata in ele, sau o marinada pentru carne, sau condimente, etc.
Cu toate ca am borcanele si borcanoaie, cumparate de la Ikea.
Dar, am inceput sa fac curatenie. Deja i-am pasat soacra-mii si bunica- mii doua sertare intregi de pungi (aveam 4. Si cand ma refer la sertare, vorbesc de sertare din alea mari si adanci, de dressing).
90% din borcane i le-am dat sa le duca la tara, sa puna dulceturi in ele.
Caserole, la fel. Oricum mi le da inapoi, cu mancare in ele :))
Apoi, am mai scapat de teancurile si tencoaiele de hartogaraie si caiete, carti, cursuri, etc adunate in 4 ani de facultate + 1 an de liceu+ de la vechile joburi. La fel, le tineam, ca poate trebuie. Nu te mint, am aruncat 2 saci din aia mari, de tomberon.
Asta datorita faptului ca m-am mutat in casa noua si nu mai suportam aglomeratia, mai ales cand faceam curatenie si ATUNCI realizam cate prostii am adunat, cat am stat cu chirie. Am zis ca nu mai vreau sa stau sa dau toate alea la o parte, sa sterg praful. Asadar, biblioteca cu carti are usi de sticla, sa nu intre praful la ele (doamne cat uram vitrinele si uite, am ajuns sa am una, ca e practica lol), bibelouri n-am, totul sta organizat in cutii de depozitare si e mult mai aerisit, cablurile le-am legat si le-am organizat. Cand am renovat am avut grija sa pun prize peste tot, ca sa nu ma mai impiedic in prelungitoare, drept urmare am 40 de prize intr-un apartament cu 2 camere :))). Mai am prelungitor doar dupa canapea, ca sa pun telefonul la incarcat la indemana, langa mine. Si unul in baie, ca n-am priza acolo si imi trebuie cand ma usuc la par.
In baie, la fel, am ditamai dulapul, la chiuveta am sertare, cat mai adanci :)))). Ca sa nu mai vad insirate toate alea la chiuveta si pe cada.
Deci, uite ca se revarsa si asupra mea, mentalitatea de atunci. Doar ca in sens invers :)). Din instinct strang lucruri si dupa aia mi se declanseaza o stare de anxietate si ma pun pe aruncat, masiv :)). O fi si din cauza zodiei. Cica noi astia, din zodia Fecioara, avem stare de anxietate cand stam in spatii dezordonate si nu e totul curat si „la linie”. Si asa e, ca toata copilaria am stat in stresul asta, din cauza ca totul parea dezordonat si incarcat.
Cu toate astea, nu-s bolnava cu curatenia. Doar cu ordinea si aranjatul.
Aoleu, parcă ai fi scris despre mine… până la faza cu zodia, eu sunt Balanță. Și pot să îți spun că bunica mea era Fecioară și nu era deloc așa cum ai descris tu. În rest, we are twins! :)
mie nu imi place sa strang nimic, vreau sa vad ca e aerisit in jurul meu. nu strang lucruri „in caz de ceva”, nu pastrez vechituri, folosesc tot ce am (ma enevreaza ideea de „pahare de expozitie”, eu beau si apa din pahare de cristal; de aia e pahar, sa il folosesc, nu sa stea in vitrina), nu cumpar lucruri care nu imi trebuie numai pentru ca sunt la oferta.
am si eu o punga cu pungi :) dar nu strang prea multe ca le folosesc pe post de pungi de gunoi si de multe ori s`a intamplat sa`mi trebuiasca o punga si sa nu mai am pungi :)
am o chestie dubioasa si anume: am doar 3 caserole de plastic si alea mici si daca primesc ceva ambalat intr`o caserola de unica folosinta destul de mare si rezistenta, o spal si o mai folosesc de cateva ori ca sa`mi duc mancare la birou :)