„Maraton” Sex And The City

Zilele astea am fost foarte ocupată [vorba lui Sebi: „Azi ce treabă n-am?”]: am revăzut toate cele şase sezoane Sex And The City, plus filmul. Pe astea nu le-am mai văzut de sute sau chiar mii de ori, aşa cum fac cu Seinfeld, încât cred că i-am adus pe toţi membrii familiei la disperare, ci o singură dată, în ordine [nu l-am descoperit când se difuza pe HBO]. Aşa că mi-au scăpat multe detalii, nu reţineam tot firul povestirii şi mai ales, nevăzându-le în „maraton”, de la un episod la altul mai uitam unele amănunte.

Aşa că de data asta am constatat că poate fi un chin să urmăreşti în câteva zile o poveste spusă pe parcursul a şase ani. Mai ales o poveste de dragoste cu du-te – vino cum e cea dintre Carrie şi Mr. Big. O altă schimbare, constatată de data asta la mine, este că am acordat mai multă atenţie vestimentaţiei, papucilor lui Carrie, accesoriilor şi decorurilor, posibil şi din cauză că ştiam, în mare, care urma să fie finalul [the Big ending]. Şi nu mi-e ruşine să recunosc asta, pentru că de curând am citit în ceva revistă despre un tip [!] care se uită la seriale mai mult pentru decoraţiunile de interior [fără nici o legătură cu Sex And The City: numai mie mi se pare că „decoraţiuni interioare” sună foarte, foarte prost?], mobilier şi altele asemenea, aşa că dacă eu recunosc că m-am holbat la ţoalele şi încălţările gagicilor, nu mai pare atât de grav.

Apoi, am mai constatat că rolul Samanthei este mai degrabă unul comic decât de femeie fatală, de vampă care nu iartă nimic, pentru că ei întotdeauna i se întâmplă chestii exagerate [penis mic, penis prea mare, comentariile despre viaţa sexuală a fiecărui personaj şi multe altele]. Oricum, personajul Samantha pare exagerat tocmai din cauză că serialul are şase sezoane şi în fiecare episod trebuia să i se întâmple ceva ieşit din comun, scandalos.

Charlotte pare şi ea exagerată; e prea obositoare povestea ei de fată răsfăţată aflată în căutarea bărbatului perfect, în aşteptarea nunţii perfecte, a căsniciei perfecte şi, apoi, a copilului perfect. Poate că, în doze mici, Charlotte este un personaj nu doar uşor de suportat, ci chiar simpatic, dar în doze de şoc, cum am „luat” eu serialul, e de-a dreptul enervantă.

Dacă, până acum, am trăit cu impresia că Miranda e o avocată relativ simpatică, pe care o admiram, după acest maraton mi-am dat seama că e de-a dreptul insuportabilă, ocazie cu care am realizat că am avut şi eu câteva „prietene” care-i semănau perfect şi pe care, culmea, le consideram simpatice şi chiar le admiram, dar cu care, în cele din urmă, m-am certat. Iar apoi mi-am dat seama că nu-mi erau deloc prietene, ba chiar consumam resurse importante ca să le fiu pe plac. Din prieteniile astea nu m-am ales decât cu nişte învăţăminte. Aşa că nu, nu-mi place deloc personajul Miranda, în ciuda strădaniilor echipei de a-i da o faţă umană. E femeia cu p*lă şi fără inimă şi sper să n-o mai întâlnesc niciodată în viaţa reală.

Carrie îmi place în continuare, cu toate că i-am găsit câteva „bube”; e singurul personaj care a rămas relativ normal şi cu capul pe umeri pe toată durata serialului.

Şi, la sfârşit, o mărturisire pe care am încercat s-o fac acum vreo două sau trei luni, dar mi-a fost jenă: urmăresc serialul Gossip Girl. :D Acum a ajuns la sezonul al doilea, iar poveştile nu mai sunt atât de „roz” ca şi în primul, se insistă mai mult pe relaţiile dintre adulţi şi a devenit suportabil [îl urmăresc pentru că am văzut primul episod, am zis că e prost, dar eram curioasă să văd ce se mai întâmplă, iar după vreo trei sau patru episoade, eram deja hooked şi nu mai exista cale de întoarcere].

Na, HotCity, mai sunt bloggeriţă care scrie ca un blogger?