Când ai regretat ultima dată că-ți pleacă musafirii?

Am fost, într-un weekend, la niște neamuri nu foarte apropiate, la țară. Sunt rudele tatălui meu, într-un județ vecin, și nu mergem foarte des în vizită pentru că… vara ai mei sunt ocupați cu grădina lor și cu viața la țara lor, iar noi (eu și Sebi), fără „ăi bătrâni”, nu prea obișnuim să îi vizităm.

Ultima dată ne-am văzut la înmormântarea bunicii mele; penultima dată am fost noi la înmormântarea unei bătrâne din familia lor și țin minte că atunci ne-am promis că o să ne vedem mai des și la ocazii mai fericite. Și acum, la îndemnul tatălui meu, ne-am dus într-o vizită neanunțată, ca să nu le dăm ocazia să întindă mese și să se pregătească prea mult. Și bine am făcut! Chiar și așa, mesele s-au întins și s-au umplut de bunătăți, am fost la două familii și fiecare s-a supărat că nu am stat mai mult timp.

Ba chiar, o mătușă (sau verișoară, cine știe?) ne-a spus, și a fost sinceră, că îi pare tare bine că am vizitat-o și îi pare rău că plecăm, că trebuia să mai stăm! Băi… și mie îmi plăceau musafirii, când eram mică, și le ascundeam pantofii când voiau să plece, pentru că îmi plăcea atmosfera pe care o aduceau întotdeauna musafirii: veselie, băutură, glume, bună dispoziție. După ce plecau ei, urma partea neplăcută: spălat vase, adunat, aspirat, făcut ordine… cui îi place asta?

Când eram mică, deci, apreciam orice vizită. :) Acum, mai puțin. Și chiar am plecat încărcați cu energie pozitivă de la acești oameni care au pus pe masă ce aveau mai bun, care erau în stare să ne dea și haina de pe ei ca să plecăm mulțumiți, care la plecare ne-au spus că regretă că am stat atât de puțin. Era duminică. Eu duminica nu aș regreta că-mi pleacă musafirii. Îi primesc, îi tolerez, dar de la o oră încolo, mai trebuie să mă pregătesc și eu pentru muncă! Plus că nici videourile nu se filmează singure și nici articolele de pe blog nu se scriu singure.

În puține locuri mă simt atât de binevenită: la bunica mea, la soacră-mea, la nașa+vara mea și… cam atât. Iar oamenii ăștia, cum am spus, sunt rude mai îndepărtate; tata, în schimb, e ca la el acasă acolo, pentru că este satul în care a copilărit. Și aici am o poveste amuzantă: mama lui, unguroaică, îl trimitea toată vara la curs de limba maghiară, pentru că în satul cu pricina sunt unguri și sași. O fi învățat el câteva cuvinte, până într-o seară, când unchiul a propus să facă de mâncare niște „pulișca” cu lapte (puliszka = mămăligă), moment în care tatăl meu a decretat că limba maghiară este plină de prostii și pe el să-l lase în pace, că nu vrea s-o învețe!

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să plec dintr-un loc atât de încărcată de energie pozitivă. Mai merg.

P.S. Dacă vă plac video-urile mele, abonați-vă la canalul meu de YouTube! O puteți face de aici, cu un click pe buton – sau puteți să dați un like, un share, o măslină, o atenție.