De când am decis să îmi expun public o parte din viață, am primit, fără exagerare, sute de comentarii cu hate. Atât de multe, încât am devenit imună. Apoi, mai e și înțelepciunea care vine odată cu înaintarea în vârstă: știu că este imposibil să mulțumesc pe toată lumea, iar eu oricu nu vreau să fac asta.
Pe acest blog, lăsat liber pe Internet, poate să intre oricine. Ești liber să îl citești, fie că ești din România, SUA, Tailanda, Italia, Norvegia sau India, fie că ai terminat trei facultăți sau ai, ca trenul, doar două clase. Cu comentatul e un pic mai tricky: nu îți aprob comentariul dacă vii aici pentru prima dată și îmi spui că sunt grasă, proastă, urâtă și așa mai departe. Am mai spus-o: să comentezi pe un blog este un privilegiu pe care ți-l acordă deținătorul blogului, nu un drept cu care te naști.
A, că sunt bloggeri care nu doar că încurajează haterii să comenteze, dar și-au și creat alter ego-uri care comentează zi de zi pe acele bloguri, pentru a anima secțiunea de comentarii, este altă poveste. Eu nu am nici timpul necesar și nici chef să mă joc de-a personalitățile multiple. Am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu. Fiecare blog are regulile lui; la mine, regulile sunt să nu mă înjuri și să nu te iei la p… cu ceilalți comentatori. Atât.
Un comentariu care nu a trecut de moderare, dar care m-a făcut să scriu articolul ăsta, a fost lăsat de anonimul Gig, pe care cred că îl știu, e un fost prieten de-al lui Sebi care, neștiind cum să îl mai atace, încearcă să dea în mine cu diverse răutăcisme. Na, uite, Prostea Voinicu, că în loc să mă necăjești, m-ai distrat și m-ai făcut să scriu articolul ăsta. Adică mi-ai dat un subiect. Merci!
Frumoasă ești, inteligentă ești, scrie câteva defecte ale tale…
Numai așa poți să îți dai seama că omul intră rar pe acest blog sau, dacă intră mai des, nu a înțeles nimic. Nu o dată m-am „lăudat” cu defectele mele. Nu o dată am zis că vreau să îmi schimb obiceiurile alimentare proaste, nu o dată mi-am făcut autocritica pentru că sunt prea nu-știu-cum… blogul meu este dovada vie a evoluției mele.
Când m-am apucat de scris pe blog, fumam ca un turc, mâncam chipsuri „pe pâine”, beam doi litri jumate de Pepsi pe zi și îmi puneam cafea în zahăr, nu zahăr în cafea. De asemenea, dormeam mare parte din zi, stăteam trează noaptea și câte și mai câte. Între timp, m-am lăsat de fumat, de băuturi răcoritoare carbogazoase (beau doar apă & cafea, rareori bere sau vin, nimic altceva), chipsuri mănânc tot mai rar, dorm noaptea – în fiecare noapte chiar! –, merg la bazin și fac mișcare în apă, încerc să îmi tratez problemele de sănătate și vreau să slăbesc, dar nu acum, gen 10 kilograme luna asta, nici ca să dovedesc ceva cuiva, nici să ajung femeia șnur (fără țâțe, fără cur), ci ca să mă simt eu mai bine în pielea mea. Să fiu mai sănătoasă, să nu mai car după mine kilograme în plus, să nu mai pun atâta greutate pe genunchii greu încercați.
Așadar, dragă haterule, nu sunt perfectă. Nu am zis asta niciodată. Frumoasă sunt, da, inteligentă sunt, dar întotdeauna este loc de mai bine.
Foto: Real girls, de la Shutterstock & eu, într-o ședință foto ad-hoc, fotograf: Sebi
What a pretty face here! Iar mesajul de pe tricou e super haios! :D
Cat despre oameni de genu’, e bine ca poti sa faci abstractie si foarte sanatos in acelasi timp, pentru ca nu-ti mananci nervii cu toti rautaciosii. :)
Problema e ca ai inteles gresit. Nu era la misto comentariul, la naiba, era la un articol in care povesteai plantarea unui copacel( ce poate fi mai fain ca asta). Intru mai rar, imi place mult cum scrii, nu am treaba cu sebi, nu am remarcat defectele, d’aia si intrebam. Ma bucur ca am inspirat scrierea acestui articol chiar daca ai inteles gresit. Keep in touch!
Nici adresa de e-mail, nici faptul că nu aveai comentarii aprobate nu au ajutat. :) Dar eu tot îți mulțumesc pentru inspirație, chiar dacă nu ești Prostea Voinicu :) (El, ce-i drept, nu prea folosește cuvinte soft).
Eu te citesc demult, dar cred ca nu am comentat niciodata. Sa-si cumpere o viata si cititorii aia asa plictisiti.
Misto tricoi :)
Merci și merci! :*
Hateri si dusmani vei avea si daca iti expui total sau partial viata pe un blog si daca esti doar anonim/a care incearca sa nu iasa cu nimic in evidenta.
Stii cum se zice: prietenii pot fi si falsi, insa dusmanii sunt intotdeauna autentici.
Nu mai pune toate nimicurile la suflet si traieste-ti viata asa cum doresti. O viata avem si ar fi pacat sa nu ne bucuram de ea.
Dar nu pun la suflet, doamne feri! Am eu loc de hateri în suflet? Nu, acolo ajung doar lucrurile bune. :) Merci de cuvintele frumoase!
Vai, ce scumpa esti in poza! Deci, de cand te-ai tuns asa, zici ca ai intinerit cu 15 ani. Arati asa, copilaroasa! Me, like!
Da, toti avem defecte. Ceea ce e foarte important, este sa fim constienti cu ele, sa le acceptam, sa incercam sa le reparam pe cele care sunt nocive noua cat si celorlalti la care tinem. Chiar daca schimbarea vine dupa ani de greseli datorate acestor defecte. Se cheama maturitate :)).
Te pup, Denisa.
Comentariul tău îl contrabalansează pe cel care mi-a zis că sunt frumoasă ca munca. :)) Am eu un „prieten”, un fel de prostu satului, care se tot bagă în seamă pe aici, crezând că mă afectează. Dar ar trebui să realizeze că 11 ani de blogging m-au imunizat la comentariile pline de hate.
Mulțumesc pentru compliment, ești o drăguță, ca de fiecare dată! :*
Intre toate defectele tale eu vad mai multe calitati si dintre toate cea mai evidenta e ambitia. Pentru ea te felicit sincer. Sigur o sa slabesti, poti.
Mai ales ambiția declanșată de sentimente negative, să vezi ce ambiție am când mă enervez! Când sunt supărată fac cea mai eficientă curățenie prin casă! :D
Stii de cand te stiu (virtual, ofcors…) de cand te-a cerut Sebi de nevasta…stii tu mai bine cati ani au trecut de la filmuletul ala pe care din intamplare l-am vazut, cred ca pe alt blog, al profului de filozofie, oare? Si de atunci tot intru in pauza de masa pe aici sa mai vad ca si cum, deci ceva interesant ai de spus, nu?
Nici nu știi cât de mult valorează vorbele tale pentru mine! :)