Un an

Săptămâna trecută s-a împlinit un an de la incredibilul concert Bon Jovi de la Bucureşti. Încă mai simt transpiraţia care-mi curgea din păr, pe frunte, pe nas, tricoul ud şi lipit de mine, cele aproximativ 60 de grade Celsius care ieşeau din asfaltul încins şi cei 50 de mii de oameni care au cântat, la unison, „Happy Birthday” pentru Richie Sambora. 

După un an mi-am amintit că există YouTube şi am dat peste o grămadă de filme făcute de oamenii care, alături de mine, au asistat la concertul ăsta memorabil, pe Google am găsit poze, ştiri, am dat, fără să vreau, chiar şi peste bârfele din mica-mare industrie a organizatorilor de evenimente, am aflat lucruri pe care nu pot să le dez-aflu, dar mai ales mi-am amintit senzaţia pe care am trăit-o în momentul în care membrii trupei au urcat pe scenă, la ora opt fix: this is it, asta am aşteptat toată viaţa, după concertul ăsta pot să mor şi mor fericită, împlinită că mi-am văzut visul cu ochii.

Apoi mi-am găsit alte ţeluri: un autograf de la ei, o întâlnire cu Scorpions, un concert Rammstein, poate un concert Katie Melua, PINK!!!, OMG, Pink! Deci mai am ce să văd, chiar dacă standardul a fost ridicat încă de la cel de-al doilea concert mare la care am fost. Primul a fost Scorpions, cu puţin timp în urmă.

Încă o dată, mulţumesc, Ciuc, pentru o experienţă de neuitat, despre care o să le povestesc nepoţilor.