Viena

Iată că a venit și vremea să vă povestesc și arăt cum mi-am petrecut weekend-ul prelungit la Viena. Pozele, separat, într-un articol viitor.

Zborul cu avionul

Întrucât am câștigat o excursie care includea și zborul de la București la Viena, m-am scărpinat ca oltenii cu mâna dreaptă în urechea stângă și am mers la București cu mașina, deși aș fi ajuns mult mai repede la Viena dacă nu mai făceam ocolul ăsta. Am vrut neapărat să merg cu avionul, era primul meu zbor și nu-l puteam rata. Așa că vineri dimineață, la prima oră, după un somn dulce la Hotelul Hello, eram în aeroportul Otopeni. Am fost foarte stresată de partea cu check-in, deloc stresată de ceea ce urma, adică zborul deasupra României și Ungariei. Și pe bună dreptate: în loc să-mi urce stomacul în gât și să mi se facă rău – mă așteptam la asta, după toate poveștile pe care le auzisem, am fost de-a dreptul fascinată. Zborul a durat o oră jumate, n-au fost probleme. Ba dimpotrivă, dacă veți zbura vreodată spre Austria, v-aș recomanda s-o faceți cu Austrian Airlines. A fost prima companie aeriană a cărei reclamă am văzut-o vreodată la TV [pe MTV, în copilărie, rula o reclamă cu o tanti cu picioare foarte lungi, care se plângea că nu are niciodată suficient loc pentru picioare, „but when I fly…” și se-ntindea pe scaunul dintr-un avion al Austrian Airlines. Sloganul era „The most friendly airline”] și mi-a rămas în minte; nici nu visam că voi zbura vreodată cu Austrian, și uite că s-a întâmplat. Serviciile au fost pe măsura așteptărilor. Cât despre preț… pot să vă spun că un zbor cu o companie albastră low-cost ar fi costat mai mult decât cu Austrian.

La aeroport

Și iată-ne ajunși în Vienna International Airport, de unde trebuia să luăm CAT-ul, adică trenul care îi transportă pe turiști în centrul Vienei. Pe când ne holbam la orarul trenurilor, ne-a abordat un tip în costum care a început să ne vorbească în germană. Era Boban, sârbul care ne-a dus pentru 30 de euro în centrul Vienei, adică în StephansPlatz. Piața lui Ștefan avea să devină punctul nostru de reper, miezul Vienei, locul din care porneam spre celelalte locuri din capitala Austriei. La aeroport nu am stat deci prea mult și am reușit să ajungem în centru cu mai puțini bani decât am fi dat pe alte mijloace de transport. Sigur, am fost sfătuită să iau S-bahn-ul, dar era prea complicat să mă apuc să caut așa ceva cu toate bagajele după mine.

Centrul, cazarea, transportul

Am ajuns în StephansPlatz [panoramă aici, dacă vreți să vedeți piața] foarte repede, și cum mai aveam de așteptat o vreme până să ne cazăm, am băut o primă cafea la Kurkonditorei Oberlaa. Vi se pare amuzant? Cuvântul „Kur” ne-a cam urmărit pe tot parcursul călătoriei, pentru că de la cafenea – de fapt, patiserie, că asta înseamnă Konditorei, am plecat la un hotel aflat în apropierea KurZentrum. A doua zi ne-am mutat într-un apartament situat ceva mai aproape de centru. Bineînțeles, toate drumurile le-am parcurs cu tramvaiul și metroul, iar dacă în cea de-a doua zi nu ne-am fi cumpărat Wien-Karte, un card care îți asigură gratuitatea timp de trei zile, pe mijloacele de transport în comun, am fi plătit mult pentru toate deplasările. Un bilet de tramvai costă 2,20 euro, iar unul de metrou, 1,80 euro. Curios este că la intrarea în stațiile de metrou nu e musai să faci dovada cumpărării unui bilet. Porțile sunt deschise, dacă ai cumpărat bilet, bine, dacă nu, iarăși e bine. La fel, în tramvai, am fost singurii care s-au chinuit să cumpere bilete de la automatul din interior. Mă gândesc că vienezii au ceva abonamente care le permit să călătorească mai ieftin. Doi euro și ceva nu-i mult pentru un drum, dar când ai de făcut mai multe drumuri într-o zi, ajungi să dai destul de mult numai pe transport.

Am mai văzut și biciclete puse la dispoziția doritorilor. Din comentarii am înțeles că prima oră de închiriere este gratis, iar după aceea, fiecare oră costă un euro. N-am vrut să dau peste turiștii din Stephansplatz, așa că nu am încercat să biciclesc prin Viena. Mașini erau multe, dar nu la fel de multe ca în București, cel puțin nu prin zonele în care am fost noi; și nici n-am auzit decât trei claxoane în toate cele patru zile. Salvare? Poliție? Doar de vreo două ori, că dacă nu-s atâtea mașini și oamenii circulă civilizat, nici accidente nu se fac la fiecare zece minute, ca-n București sau celelalte orașe mari din România.

În cea de-a doua zi, așa cum spuneam, ne-am mutat din Centrul Kurului într-un apartament închiriat. Am fost surprinsă să constat că în camera în care au dormit Despina și Ionuț exista un tablou cu Sighișoara, dar mai surprinsă când mi-am făcut cafeaua într-o cană pe fundul căreia scria Romania. Mai trecuseră români pe-acolo sau austriacul de la care am închiriat apartamentul avea a thing pentru România.

La shopping, pe straße

Peste drum de noi, Zielpunkt, adică Plus (azi Lidl!). Evident, mai multe mărfuri decât în Plusurile românești și o chestie care m-a uimit: cumpărăturile nu se pot plăti cu cardul. Dacă nu ai cash la tine, poți folosi bancomatul din holul clădirii, dar nu poți plăti cu cardul. La noi, cred că și cheltuielile comune de la asociație se vor putea plăti cu cardul, în scurt timp. Și m-a mai uimit o chestie, deși mă cam așteptam să fie așa: majoritatea magazinelor se închid la ora 19. Iar când spun majoritatea, mă refer și la mall-urile din capitala Austriei. Ce supermarket-uri deschise până aproape de miezul nopții, ce benzinării deschise non-stop și mall-uri prin care să te plimbi ca pe stradă, până-n miez de noapte? Nu, austriecii au program de oameni normali, deși chestia asta ne-a cam afectat.

Duminică, adică atunci când am ajuns, în sfârșit, pe vestita Mariahilfer Straße, am găsit deschise doar o cafenea și o „ciocotecă”. Mai bine că nu erau deschise și celelalte magazine, luni aș fi fost nevoită să stau în casă și să mă uit la posturile TV în germană. Toate erau în germană, în afară de CNN, toate! Altfel, am putut vedea o mulțime de mărci cunoscute și afișe care anunțau reduceri de până la 90 la sută. Reducerile erau la cărți, dar chiar și așa, în România nu am văzut vreodată reduceri atât de mari la vreun produs.

Desigur, cumpărăturile nu se fac doar pe strada cu fițe, cumpărăturile se fac peste tot. Într-unul din multele pliante și broșuri, am găsit scris „Yes, Vienna is for sale!”, adică da, Viena este de vânzare. Poți să cumperi orice, pentru că austriecii știu cum să se vândă și să-și vândă marfa. Poți duce acasă Viena sub forma unei căni, a unei ciocolate, a unei beri, sub forma unui magnet, ascunsă într-un glob cu zăpadă, iar toate astea le poți pune într-o plasă sau geantă pe care scrie – ce altceva? – Vienna. Da, Viena chiar este de vânzare. Chiar și dacă alegi s-o iei cu tine într-o fotografie sau pur și simplu într-o amintire plăcută, Viena știe să-ți ia banii și să te lase cu un zâmbet pe buze.

Only in Vienna

• Am mâncat o bucățică din cel mai mare șnițel vienez, la Figlmüller, o afacere de familie cu o tradiție de aproape 100 de ani. Șnițelul este enorm, nu am crezut că există cineva care să poată mânca unul întreg, dar Ionuț mi-a dovedit contrariul. Respect!
• Roata mare de la Prater am reușit s-o vedem abia în ultima zi, și atunci pe vânt și frig. Ploaia ne-a ocolit în ultima zi, dar nu de tot, pentru că s-a pornit când terminaserăm de vizitat tot ce ne-am propus, mai puțin Schönbrunn-ul. La Prater, majoritatea atracțiilor erau închise din cauza vremii urâte, dar pentru asta tot am găsit deschise Riesenrad, magazinul de cadouri, chioșcurile de mâncare, restaurante și așa mai departe. Mi-ar fi plăcut să mă dau în Boomerang; poate data viitoare.
• Hundertwasserhaus. La prima vedere, ai zice că nenea Hundertwasser și-a făcut ditamai căsoiul folosind exclusiv materiale de construcție cumpărate la reducere. Când colo, ce să vezi? Era un artist și a reușit să construiască ceva cu adevărat unic. Casa este locuită și deci interiorul său nu poate fi vizitat, dar asta nu-i o problemă pentru austrieci: poți vedea un film cu imagini din interior în galeria situată peste drum de celebra casă, loc din care poți cumpăra unul sau mai multe suveniruri. Cărți poștale și semne de carte la unu sau doi euro, geanta oficială a orașului de la șase euro [eu am luat două plase la fel de oficiale, cu trei euro fiecare, din magazinul aflat în holul hotelului], globuri cu zăpadă de la 10 euro, căni, magneți, pixuri, pahare, jucării și câte și mai câte.
• Zâmbete. Sigur că mai sunt locuri unde oamenii îți zâmbesc, dar parcă n-am văzut nicăieri atâția oameni binevoitori și care zâmbesc fără să-ți vândă ceva, fără să vrea să te fraierească.  Când căutam o stație de tramvai, o bătrânică s-a oferit să ne ajute, chiar dacă nu știa engleza. Ne-a explicat cum a putut pe unde s-o luăm ca să ajungem în stația în care vroiam să mergem. Majoritatea chelnerilor și vânzătorilor zâmbesc chiar dacă nu vrei să cumperi nimic, ba mai mult, după ce te salută când intri în magazin, toți vânzătorii te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva. Și m-am bucurat să constat că mai toți știu engleza.
• Numai în Tirol am mai văzut mai multă curățenie ca-n Viena, dar tot trebuie menționat faptul că Viena este un oraș curat. Nu am văzut nici un câine vagabond și sunt convinsă că am văzut cam de 100 de ori mai puțini țigani cerșetori decât în orașele noastre mari [numai în Gara de Nord din București am numărat vreo 15 cerșetori până să mă satur de „sportul” ăsta].
• Stephans Dom
• Un magazin pentru iubitorii napolitanelor Manner, situat în Stephansplatz.
• Berăria Sieben Stern, de pe strada Siebenstern. Acolo am băut bere cu chili, Sebi a ales berea afumată, iar apoi am mâncat Apfelstrudel.

Toate astea au fost posibile datorită bucureșteanului cu blog de bucureștean, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru extraordinara șansă de a vedea Viena. Și, desigur, au fost posibile datorită lui Sebi, acest GPS făr’ de baterii care ne-a scos din cele mai întortocheate străzi doar ca să ne poarte pe altele, la fel de întortocheate, în căutare de piață Naschmarkt, de berărie 7 Stern, de câte și mai câte. Fără el, aș fi stat cu Despina patru zile în aeroport și ne-am fi cheltuit banii pe chestiile de la duty free shop.

Mai vreau! Ich will mehr!

Citiți și Diferențe și Viena. Now or never de la familia Iamntz, dar și De ce nu furăm idei din alte părți? și Prima zi în Viena, pe scurt, de la al meu. Articolele mele despre Viena sunt sub tag-ul Viena, iar cele despre Austria, desigur, sub tag-ul Austria.

PS Un link pe care o să vreau să-l am la îndemână atunci când voi mai merge în Viena.