Amintiri de pe „maidan”

Când eram copil, ai mei aveau grijă să nu plec prea departe de curtea blocului, pentru că deși locuiam într-un oraș mic, o fetiță din blocul vecin fusese violată. Știu, sună dur, dar ăsta e adevărul. Ne jucam predominant în fața blocului, spre disperarea vecinilor, pe care nu îi înțelegeam. Când ai câțiva ani de viață, expresii precum „oră de liniște” și „nevoie de odihnă” sunt niște chestii de bătrâni. Ne enerva în mod special tanti bătrâna de la parter, care nu ne lăsa să zburdăm în voie pe ambele uși ale scării, blocând-o pe cea din spate.

La joacă, peste drum de cimitir

Altfel, am fost copii destul de cuminți, deși acum realizez că am crescut la marginea unui drum național-european; noroc că pe atunci era tranzitat doar de câteva TIR-uri turcești, în rest era liniște și pace (mă rog, unii nu pot dormi pe zgomot de mașini care-ți trec pe sub fereastră, eu mă obișnuisem pentru că aia era singura realitate pe care o cunoșteam). Chiar peste drum de blocul meu era un cimitir. Nu mă prea lăsau ai mei să mă aventurez printre morminte, dar când „scăpam”, eram mereu fascinată de acel loc. Nu mă gândeam deloc la ce era sub pământ, în schimb, îmi plăcea să citesc inscripțiile de pe cruci. La un moment dat, a murit un băiat tânăr și au adus în cimitir un copac a cărui înălțime în metri era egală cu vârsta acelui băiat. Mi s-a părut ciudat, dar am văzut că încă se mai practică treaba asta, chiar în Orăștie.

Cu ochii pe gimnaste

Când eram eu copil, adică în anii 1980-1990, gimnastele din lotul de la Deva făceau furori. După ce toate mamele își doriseră să fie ca Nadia, în zilele copilăriei mele, toate fetele se visau Lavinia Miloșovici. Așa că încă de la Orăștie, ne îndeletniceam cu tot felul de exerciții de gimnastică practicate pe țeava groasă de gaz din laterala blocului. Nu m-am întrebat niciodată, până acum, de ce era nevoie de o țeavă atât de groasă pentru consumatorii casnici și de ce ieșea țeava aia din pământ doar pe lățimea blocului.

Curând, ne-am mutat în Deva și am avut privilegiul de a trage cu ochiul la antrenamentele gimnastelor de la poalele cetății. Nu mergeam foarte des, pentru că aveam de parcurs o distanță destul de mare de la blocul meu până la parcul cetății, unde era situat liceul sportiv, dar de câteva ori am reușit să ne cățărăm pe colțul sălii de sport și să pândim înăuntru, până ne-a văzut un antrenor și s-a răstit la noi.

Copilărie la înălțime

Alte sporturi extreme erau urcatul pe blocul turn, unde mâncam semințe cu picioarele atârnând de pe marginea acoperișului; nu știu ce era în mintea mea atunci, acum n-aș mai avea curajul să atârn deasupra etajului 9! Când nu puteam să ne urcăm pe turn (o făceam mai mult pentru priveliște), escaladam clădirea de lângă blocul meu. Și acum mi se înmoaie picioarele când îmi dau seama ce cățărări periculoase am făcut pe gratiile unei uși, pe acoperișul deasupra ușii, pe marginea clădirii și… de vreo două ori era să-mi escaladez propriul balcon, dar nu am avut curajul să o fac; a făcut-o, în schimb, prietena mea Alina, care era mai sprintenă. Și un pic mai inconștientă, dacă stau bine să mă gândesc! Stăteam la etajul 2 și ar fi căzut până pe garajul de sub balcon, care se înălța până sub balconul de la etajul 1. Nu ar fi fost cine știe ce, dar nici nu ne-am fi dorit să se întâmple, mai ales că babele erau terorizate că le dăm idei hoților!

Ori la bal, ori la spital!

Locuind în vecinătatea spitalului județean, adesea ne găseam dincolo de gardul fragil care ne despărțea de unitatea spitalicească. Știam toate găurile din gard, iar dacă le acopereau, îl săream, că nu era mare lucru. Culegeam corcodușe din pomul aflat în curtea spitalului, uneori dădeam peste deșeurile alea periculoase, de care astăzi te ferești ca de moarte; noi ne jucam cu ele, știți cum e glumița aia… când eram mic, eram atât de sărac, încât dacă n-aș fi fost băiat, nici nu aveam cu ce să mă joc! No, cam așa și noi, orice prostie găsită pe jos era o potențială jucărie. Am supraviețuit.

Copiii câștigă teren. De joacă

Și să nu credeți că nu aveam teren de joacă. Era unul, mare, chiar în curtea blocului. Încă mai este, l-au împrejmuit frumos cu gard din lemn și l-au mobilat cu tot felul de… cum se numesc utilajele alea de joacă? Mai bine nu-mi mai bat capul, oricum dacă vă spun de hintă și dăinuș (leagăn), râdeți de mine, dar eu așa am crescut, cu dăinuș la Orăștie, hintă la Deva, deci mă dăinam pe hintă, făceam baie în vană și nu în cadă etc. Când am copilărit eu, terenul era dotat cu două mese de tenis făcute din beton armat; nimeni nu juca niciodată tenis acolo, în schimb, alergam în jurul meselor și în general în jurul blocului cât era ziua de lungă. Băieții care jucau fotbal și scăpau mingea în curtea bătrânului care avea casa lipită de gardul terenului rămâneau de fiecare dată fără minge. Se mai îndupleca, rareori, și le-o înapoia, dar ne imaginam cu toții că are în beci sute de mingi de fotbal confiscate de la copiii care făcuseră greșeala de a le șuta peste gard, la el în curte. Și era un gard foarte înalt, trecea de etajul 1!

A trebuit să iau de la alții poze cu copiii din anii '90, că ale noastre, acolo unde sunt, sunt alb-negru!

A trebuit să iau de la alții poze cu copiii din anii ’90, că ale noastre, acolo unde sunt, sunt alb-negru!

Foto: 90’s Kids

Cred că ar fi fost fain să avem un spațiu de joacă amenajat, de fapt și acum mi-aș dori un teren de sport pentru adulți – utilat – în apropierea blocului meu (și pe care să nu îl distrugă vlăjganii, dacă s-ar putea). Chiar și fără tot acel mobilier de care se bucură azi copiii, noi ne adunam pe terenul de sport și ne consumam energia. Chiar și dintr-o țeavă de gaz am făcut bârnă pe care încercam să facem gimnastică așa cum văzusem la televizor.

Mă bucur că în orașul meu sunt destul de multe locuri de joacă, în ciuda faptului că sunt și mai multe parcări… dar asta se întâmplă când în loc să facem copii, ne cumpărăm mașini! Mi-ar plăcea să îi văd și pe copiii mai mari, adică pe adolescenți, bucurându-se de orașul în care locuiesc, fără a se limita la bătut mingea în parcare și la jucat pe calculator sau spart biluțe pe smartphone ori tabletă!

***

Urban Up! le oferă elevilor de liceu ocazia să-și cunoască orașul

Asociația De-a Arhitectura a lansat anul trecut proiectul Urban Up!, desfășurat în perioada aprilie – decembrie 2017. În cadrul acestuia au avut loc 54 de ateliere gratuite pentru liceeni, în 7 orașe din țară – București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Sibiu, Timișoara, bazate pe discuții ghidate, discuții pe imagini, activități hands-on, jocuri de rol, explorări și analize urbane. Toate acestea au fost dedicate grupei de vârstă 15-18 ani și au fost implementate de 26 de facilitatori (arhitecţi, urbanişti, antropologi şi ingineri), beneficiind de participarea a 1.025 liceeni.

Proiectul a vizat creșterea gradului de conștientizare în rândul liceenilor cu privire la legăturile care există între spațiile pe care le folosim zi de zi și procesele prin care ele se transformă. Scopul a fost ca aceștia să înțeleagă impactul spațiilor asupra calității vieții și să capete deschidere către o dezvoltare urbană „isteață” printr-o experiență educațională atractivă legată de aspecte ce trebuie cunoscute de orice cetățean: ce înseamnă a construi și a contribui la schimbarea mediului construit, ce servicii publice sunt necesare într-o localitate, rolul instituțiilor, condițiile de folosire în siguranță a spațiilor etc., ca sursă de dezvoltare personală, profesională și de civism.

Participanții au apreciat faptul că li s-au propus provocări care pleacă de la experiența lor de locuitori ai orașului, dar și că au întâlnit arhitecți și urbaniști care să îi inspire în parcursul lor de formare. Rezultatele proiectului şi ale chestionarului de evaluare pot fi accesate aici: http://www.de-a-arhitectura.ro/jurnal-urban-up/.

Cu acest articol am acceptat provocarea de a susține Urban Up!, un proiect inițiat de Asociația De-a Arhitectura, care le oferă elevilor de liceu o bună oportunitate de a-și cunoaște orașul. Proiectul a fost derulat în anul 2017 în cadrul programului „Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Totodată, pot fi organizate ateliere și în 2018, fie în licee, în săptămâna Școala Altfel, fie ca activități ale Clubului De-A Arhitectura. Detalii găsiți pe http://www.de-a-arhitectura.ro.

4 thoughts on “Amintiri de pe „maidan””

  1. Vai Denisa! Chiar ma gandeam zilele astea la mingile care ajungeau la mosu de langa teren. Si inca imi amintesc cum escaladam pana la tine in camera la etajul2!
    Multumesc ca mi-ai deschis geamul!

  2. Cam aceeasi copilarie am avut si eu, desi sunt nascuta in ’92. Urcat in corcodusi si caisi, sa le mancam verzi, avand ca rezultat blestemarea noastra continua de catre babele detinatoare de pomi. Una chiar a aruncat si cu o plosca plina de pipi dupa noi.
    Aia cu mingea era regula, daca o dadeai peste gard la cineva si se mai nimerea sa ii strivesti florile, papaules.

    La aia cu cimitirul, mi-ai adus aminte de mine, in clasa a8a. La noi, tot asa, joaca la cimitir era o chestie asa super coioasa, mai ales noaptea. Mergeau baietii sa joace de-a v-ati ascunselea. Si cimitirul din cartierul unde am crescut, e destul de mare si are alei din alea cu copaci multi, ca e langa o padure. Destul de creepy. Asa ca noi, fetele, nu puneam piciorul acolo, decat la sarbatori din astea, cand mergeam cu familia.
    In fine. Asta era prin 2006, cand era Hi5 in toi. Si, primisem de ziua mea, cadou de la ai mei, o camera foto. Un Panasonic Lumix, ca deh, trebuia sa am poze frumoase pt Hi5. Si, evident ca, ce-am facut atunci? M-am dus glont, cu prietenele in cimitir, sa ne pozam sexy printre morminte. Si nestiind sa folosesc aparatul, cumva, am tinut degetul pe jumatate de blitz si la una dintre fete, i-a iesit fata in umbra.
    Bai nene, deci… ne-am cacat pe noi. Am zis gata, asta e, e o stafie pe aici. Am luat-o la sanatoasa, aia, saraca, plangea de mama focului ca a blestemat-o stafia, ca nu trebuia sa se puna cu curu’ pe cruce si acu’ ce ii zice ma-sii. Deci a fost mega drama pentru noi. Pana ne-a luminat cineva, a doua zi, zicand doar ca a fost vorba de… un deget pe blitz. Evident tot cartierul a ras si cu curul de noi, dar asta e partea a doua.
    Eh… shit happens :)).

  3. Superrrr articolul! Mi-a trezit atat de multe amintiri de nu-mi vine sa cred. Imi amintesc si acum cand ne cocotam in corcodus si arunca vecinul apa pe noi :)) Multumesc enorm pentru aceste cuvinte..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *