Concediu 2017: Florența, Pula, Ljubljana, Zagreb, Szeged

Ah, cât de glamourous sună! Zici că am stat măcar două-trei săptămâni, ca să ajungem să cunoaștem mai bine aceste locuri. Doar că… am stat o săptămână și am fugit dintr-o parte în alta, ca să nu ne plictisim. La fel am procedat și în urmă cu doi ani, când am mers în concediul #fărădestinație. Așa suntem noi: petrecem destul de mult timp într-un loc ca să nu facem asta și în concediu.

Eu, una, prefer să rămân cu gândul la un loc, să îmi aduc aminte frânturi de locuri/momente, decât să ajung să mă satur de acel loc. Nu am apucat să merg de două ori într-un loc, să trec pe lângă Amfiteatrul din Pula, să intru de două ori cu picioarele în Marea Adriatică, să simt de mai multe ori mirosul de pește prăjit de pe aleea care duce la mare, să inventariez toate clădirile vechi din Ljubljana, să urc de două ori la Castelul de pe deal, să mă plictisesc de stat în apă la Anna Fürdő din Szeged și așa mai departe. 

Oricum deja am fost de trei ori în Florența – orașul este foarte frumos, zona Toscana este superbă, dar simt că mai sunt și alte locuri de vizitat în lumea asta mare, cât să și aprofundezi un loc?

Florența & Scarperia, Italia

N-am insistat, așadar, asupra acestei zone. Am stat doar două zile în orășelul Scarperia, unde am cunoscut un om extraordinar, care ne-a arătat ce era de văzut prin zonă. Interesant: în ciuda numelui care te-ar duce cu gândul la tradiție în fabricarea de încălțăminte, în Scarperia există, de fapt, o tradiție în fabricarea de cuțite! Norocul nostru că am aflat despre asta când magazinele din centru erau mai toate închise, cine știe ce-ar fi făcut Chef Sebastian în bugetul nostru de vacanță! Ultima dată când și-a cumpărat un cuțit… a dat 150 de euro pe el (sau poate mai mult, mie atât mi-a „declarat”).

Am mai avut ocazia să vizitez pe cineva care locuiește într-o căsuță veche, proprietatea unei prințese (o prințesă bătrâioară, de 90 de ani) și să admir în voie felul în care ceea ce noi am numi un bordei (o casă veche, cu tavanul jos, fără finisaje moderne, cu sobă în bucătărie, trepte din piatră etc.) a fost transformat, prin câteva artificii, într-o casă de vis.

Și la circuitul Mugello am fost, doar cât să îl bifăm, pentru că pe mine nu mă interesează/impresionează. Acolo se dau șoferii lumii cu mașinuțele și motocicletele.

Pula, Croația

Din Italia am plecat spre Croația. Am făcut dintr-o singură bucată drumul Toscana – Pula, în Croația alegând să mergem pe un drum național. Am făcut asta pentru că autostrada e faină & all, dar nu prea vezi mare lucru. Te duce din punctul A în punctul B, fără să înțelegi ceva pe parcurs. De exemplu, în Croația am constatat că pe lângă mare solul este foarte puternic colorat în roșu. Nu am văzut în viața mea pământ atât de roșiatic, mă gândeam chiar să îmi iau acasă, într-un borcan, doar că plouând foarte mult cât am stat noi pe-acolo, era noroi roșu.

Tot pe drumul spre Pula am văzut nenumărate case unde se vindea ulei de măsline. Le-aș fi numărat și aș fi oprit le una, dar ne cam grăbeam, că drumul a fost lung, și am zis că sigur găsim ulei de măsline și unde mergeam noi. Aparent, eram pe drumul uleiului de măsline și Croația are o tradiție străveche în producerea acestui aliment.

Nu mă așteptam să fie atât de frumos orașul ăsta! Sincer, am mers ca românii, pentru că are un nume pe care mulți dintre voi se rușinează să îl pronunțe. Nu pot să spun că am fost în concediu în Penis, Croația, așa că să mă scuzați (sau nu, whatever) dacă mă voi referi la concediul din 2017 ca la ăla când am mers în Pula. Huehuehue. Am mers, deci, ca românii, să ne râdem, dar am rămas cu gura căscată. În Pula, da. Pula, cel mai mare oraș croat din regiunea Istria, este port la Marea Adriatică și prima mea interacțiune cu limba croată a fost într-un supermarket din acest oraș. Era un Kaufland și, lângă el, un Plodine. Am intrat în cel pe care nu-l cunoșteam și am fost foarte surprinsă când am găsit multe cuvinte pe care le avem și în română, dar nu le folosim, pentru că nu-s cuvinte domnești. Ulterior am aflat despre existența limbii istro-române.

Aici am văzut cuvinte ca șuncă (fără diacriticele noastre, evident), cucuruz (scris kukuruz), ghimbir (giumbir) și multe, multe altele. În Banat, bunica mea spune pipearcă la ardeiul gras, în Croația este paprika; porumbul este cucuruz, avem șuncă etc. Doar că, dintr-un motiv care îmi scapă, noi căutăm întotdeauna să folosim cuvinte mai fancy (probabil dintr-un snobism de tipul furculision de care nu o să mai scăpăm niciodată!).

Am făcut mulți kilometri pe jos în cele două zile și un pic petrecute în acest oraș. Ne-am cazat chiar în centru, așa că eram în locul în care se întâmpla toată acțiunea. Din păcate, nu am avut ocazia să îmi folosesc costumul de baie, pentru că a plouat aproape tot timpul cât am stat noi în Pula. Și a plouat tare, Croația era sub cod roșu de inundații, noi fiind oarecum feriți, totuși, dar celelalte orașe aveau probleme mari. Totuși, mi-am făcut damblaua și am intrat cu picioarele (atât, că era frig!) în apa Mării Adriatice. Poate altă dată ne cunoaștem mai bine… în ziua aceea, de pe plaja aceea, marea arăta cam înfricoșător. Cerul era întunecat, marea nervoasă, așa că am preferat să nu stau prea mult lângă ea.

Altfel, orașul este superb. Am vizitat amfiteatrul (care se numește Amfiteatar u Puli, încercați să citiți asta cu voce tare), aparent cel mai bine păstrat monument croat.

The Pula Arena is the name of the amphitheatre located in Pula, Croatia. The Arena is the only remaining Roman amphitheatre to have four side towers and with all three Roman architectural orders entirely preserved. It was constructed in 27 BC – 68 AD[1] and is among the six largest surviving Roman arenas in the World.[1] A rare example among the 200 Roman surviving amphitheatres, it is also the best preserved ancient monument in Croatia. (sursa)

Sub amfiteatru, un fel de muzeu* în care am văzut mai multe panouri frumos luminate și o grămadă de amfore și câteva sisteme interesante de măcinare (mori). De asemenea, era multă umezeală (ploua în draci afară și apa se scurgea pe pereți) și foarte mulți turiști străini. Ce-i drept, Amfiteatrul este principala atracție a acestui oraș, deci e de așteptat să fie mereu plin de turiști.

* Taxa de vizitare a muzeului este inclusă în prețul biletului de intrare în amfiteatru, respectiv 40 de kune / persoană, 20 cu reducere pentru studenți.

Ljubljana, Slovenia

Prima dată am trecut prin Ljubljana dormind, pentru că plecasem din Italia și nu am mai putut de somn. Se întâmpla în urmă cu 4 ani jumate. Acum era cât pe ce să nu merg în acest oraș, pentru că aveam impresia că nu-i cine știe ce… dar am ajuns să mă îndrăgostesc de el. Ljubljana este, pentru turistul român, Timișoara+ Brașov + Sibiu + Sighișoara + Oradea (?), toate într-unul. Are un centru vechi atât de frumos, încât nu concep să nu mai merg acolo măcar o dată-n viață.

Ljubljana are clădiri ca-n Amsterdam, piatră cubică, 34 de poduri peste râul care străbate orașul, povești cu dragoni, decorațiuni pe toate podurile (unul e cu lacăte, altul cu dragoni, unul cu statui, altul cu sticlă transparentă în podea etc.), un deal înalt pe care se găsește un mic castel (ca tot omul…) etc.

Dintre toate orașele vizitate în concediul de anul ăsta, Ljubljana mi-a rămas în suflet. Cred că multe clădiri din orașele românești, mai ales cele vestice, au o arhitectură similară cu a clădirilor din centrul Ljubljanei, de-asta m-am simțit, cumva, ca acasă acolo.

Am văzut aici foarte multe magazine cu suveniruri și, în ciuda vremii așa și-așa, foarte mulți turiști. În prima parte a zilei, orașul abia se dezmorțea și centrul, zona turistică, era destul de gol, dar în aproximativ o oră s-a animat și era o forfotă de… zile mari. Nu este un oraș ieftin. Toate zonele pentru turiști sunt scumpe, de la parcare la cazare și mâncare. Dacă vrei să ai luxul de a sta cu fundul în propria mașină, plătești – mi se pare că 1,20 euro a fost suma minimă de achitat pentru un loc de parcare la mama naibii, pe străduțe cu sens unic care mi-au adus aminte de Timișoara. La fel a fost și în Zagreb: străzi înguste, locuri de parcare puține și scumpe.

Slovenia are ca monedă euro. Aici toate sunt lejer mai scumpe decât în Croația, care e vecina mai săracă, adică așa cum vom fi noi, Românii, pentru Ungaria, când ei vor trece într-un final la euro și noi vom vorbi încă despre cum am luat salariul – o mie două sute de lei – și am plătit curentul – două milioane!!!

Tocmai din acest motiv, am ales să mergem la Muzeul Iluziilor în Zagreb (Croația), pentru că ghiciți ce? Deși este aceeași franciză, deci ai exact aceleași „exponate” prin toate țările în care există, în Slovenia biletul de intrare costă de două ori mai mult decât în Croația. Pam pam! Ce ne dă nouă UE? Și prețuri mai mari!

Zagreb, Croația

Spuneam că Muzeul Iluziilor a fost principalul nostru obiectiv în Zagreb, dar de fapt orașul este cu totul un muzeu… peste tot ai câte ceva interesant de văzut și sentimentul de „acasă” se păstrează și aici, semn că suntem mult mai apropiați de țările fostei Yugoslavii decât credem. Mai ales cei din vest, din Timișoara, Arad, sunt sigură că s-ar simți ca acasă în Zagreb și Ljubljana. În Sarajevo și Belgrad, mai puțin (cred).

Revin un pic la Muzeul Iluziilor: dacă vreți să îl vizitați, mergeți devreme, ca să vă puteți bucura de tot ce are de oferit. Noi am fost singurii, ajungând chiar la ora deschiderii, a mai venit ulterior o femeie și atât. Am putut să ne facem de cap prin toată clădirea, cu toate obiectivele, doar într-o încăpere am avut nevoie de un pic de ajutor, respectiv să ne facă altcineva poza în care apăream amândoi.

Mergând aiurea pe strada principală din centru, am văzut la un moment dat un mic funicular. Hai să vedem cât o fi urcarea, ne-am zis. Era vreo 4 kune, o sumă infimă, 2 lei și ceva și se plătea doar urcarea. De ce?, ne-am întrebat.

Răspunsul a venit odată urcați: nu ajungeam în vreo cetate, ci într-o zonă mai ridicată a orașului, de unde am coborât pe niște scări (deci nici vorbă să mai fie nevoie de bilet și de coborâre cu funicularul), care aducea într-o oarecare măsură cu o cetate, dar era doar un fel de centru vechi. Acolo erau clădiri care adăposteau alte muzee (de exemplu, muzeul despărțirilor, o altă găselniță între multe invenții de genul ăsta, menite să le ia banii turiștilor), dar și case locuite. Nu am zăbovit prea mult, aveam de văzut cât mai mult într-un timp cât mai scurt, așa că ne-am învârtit printre ceilalți gură-cască, ne-am bucurat de soare și am ajuns într-un fel de piață mai mare, unde tocmai se desfășura un eveniment organizat de (aveam să deduc) Camera de Comerț și Industrie din Zagreb. Erau sute de producători locali cu mărfuri de calitate și nimicuri vândute la suprapreț, așa cum se întâmplă și la noi la fiecare târg de produse bio/eco/locale sau zi a recoltei. Am cheltuit ultimii bănuți pe niște halva și am plecat spre următoarea destinație. Mi-a plăcut Zagreb, mult mi-a plăcut. Când mă gândesc la el, îl asociez cu o Timișoară un pic mai altfel (mai sărăcuță, mai aglomerată, mai puțin renovată, dar curată și cinstită) și automat îl iubesc, pentru că eu iubesc Timișoara (acolo m-am născut).

Dacă ajungeți în Zagreb, e musai să mergeți la cafeneaua Kava Tava, pentru mic dejun și cafea, dar mai ales pentru decor. Pe la jumătatea vlogului de călătorie de mai jos vedeți imaginile pe care le-am filmat acolo. E absolut superb locul, dar servirea a fost așa și-așa. Când a văzut chelnerița noastră că plătim cu cardul, s-a schimbat la față și nu a mai știut engleză, brusc. Nota de plată a venit într-o carte veche în limba croată, mi s-a părut foarte simpatic acest detaliu!

Ca fapt divers și să înțelegeți de ce m-a urmărit sentimentul că sunt ca acasă, la hostel era, pe hol, o ladă care imita gențile imense de voiaj de pe vremuri. Avea doar rol decorativ. Pe ea era imaginea de pe spatele unei cărți poștale scrise în limba română. Lucrul ăsta este atât de rar! Cărțile poștale pe care le-am găsit eu pe la neamurile mele (bunica mea, mai precis) erau toate în maghiară, pentru că ea era unguroaică și îi scriau neamurile ei… în maghiară.

Să vezi, într-o țară în care de-abia înțelegi trei cuvinte din 20, o cutie pe care scrie Dragă Țucule mi se pare o coincidență foarte intersantă!

Szeged, Ungaria

Ultima destinație ne-a întâmpinat cu o experiență proastă, dar s-a rezolvat relativ repede. Pe Sebi l-a supărat prima impresie și a rămas cam încruntat, eu m-am simțit atât de bine acolo, încât vreau să mă întorc cât de curând! Să vă povestesc.

Am făcut rezervarea la un hotel de kkt, ieftin și care avea o mare bubă: te primea doar până la ora 19, ca la pension. Noi am ajuns după ora aia, deci canci cazare. Așa că am căutat și am găsit, în regim de urgență, cazare într-un camping, la o căsuță construită pe piloni. Am avut toate condițiile, o mică bucătărie utilată, baie, duș, apă fierbinte, o aerotermă și extra pături, a fost super OK, având în vedere ora la care am ajuns și faptul că eram veniți de pe stradă, fără rezervare, fără nimic.

La scurt timp după ce ne-am cazat, am mers la Anna Furdo, niște băi termale pe care trebuie neapărat să mă întorc ca să le studiez mai amănunțit. Și aici mi-am adus aminte de bazinul de înot de la Hunedoara, doar că astea erau mai mari (mult mai mari) și mai frumos „desenate”, sigur mult mai vechi decât bazinul nostru.

Încă de când am făcut rezervarea pentru Szeged, m-am orientat către acest oraș pentru că avea aceste băi termale cu program special de seară, până la miezul nopții. Dacă mergi după ora 21, ai tarif mai mic (!!!) și program până la 24. Erau oameni, nu mulți, dar era destul de animat locul. Ce mi-a lipsit, acolo ca și aici, e un bar de unde să iei o bere, un suc, o apă, orice. Din câte am înțeles, este și o zonă de spa, sunt și mai multe bazine, cert e că noi nu am stat prea mult, fiind rupți de oboseală și de sete, am găsit un bazin mic și am stat acolo, după care s-a eliberat locul într-un jacuzzi ceva mai mare și ne-am bucurat de bule și de apă caldă până când ni s-a făcut somn și foame, pe lângă sete.

Ne-am oprit foarte aproape, la un bar găsit cu ajutorul internetului mobil, ca și cazarea din seara respectivă. Barul se numește PIXEL și a fost o surpriză foarte plăcută. Mă așteptam să intru într-o bombă, dar am dat peste un local cu mult bun gust, unde era o vitrină frigorifică plină de pahare dipped in Nutella. Așa ceva nu se ratează!

Am comandat o ciocolată caldă în acel pahar, plus un burger cu camembert care a venit, efectiv, cu o bucată întreagă (o rotiță) de brânză camembert. A fost bun rău! Și pe lângă el, la fel de buni au fost și cartofii. Sigur, ne era și foame, dar zău că a fost bun de tot! Cu ciocolata caldă m-am cam chinuit, era plină de frișcă și sirop de ciocolată și mai avea și un Kinder Bueno pe deasupra, așa, să fie.

Oamenii de aici ne-au chemat un taxi, a fost totul super OK, ne-am culcat și a doua zi am pornit spre casă. A fost un concediu cu adevărat pe repede-înainte, dar nu am nici un regret. În condițiile date – am aflat cu o zi înainte că plecăm -, ne-am descurcat mai mult decât onorabil, am văzut multe locuri, am concentrat foarte multe experiențe într-o săptămână și un pic.

10/10 would do it again!

P.S. Dacă vă plac video-urile mele, abonați-vă la canalul meu de YouTube! O puteți face de aici, cu un click pe buton – sau puteți să dați un like, un share, o măslină, o atenție.

2 thoughts on “Concediu 2017: Florența, Pula, Ljubljana, Zagreb, Szeged”

  1. Cu mancarea in orasele scumpe e bine sa gasesti un echilibru: mai iei si din supermarket (cum banuiesc ca ati facut si voi), mai intri si in cate un restaurant, mai iei ceva fastfood stradal…. altfel te rupe la bani, nu se poate numai la restaurante. Sau se poate, dar nu in locurile turistice, ca acolo te jupoaie….daca stai sa cauti restaurante mici in zone neturistice, mananci si bei la jumatate de pret, dar cine mai sta sa le caute, cand timpul e atat de scurt…

  2. Sincer conteaza cat de bine te simti intr-un concediu. Nu unde mananci si ce mananci. Mi se pare o aberatie sa dai sute de lei/euro pe un fel de mancare. Cand poti manca lejer si cu 10lei/euro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *