Prin Neamţ: un weekend de poveste şi de povestit nepoţilor – ziua 1

Weekend-ul nostru a început de joia trecută, când am pornit, cu maşinuţa de la Autonom, spre Iaşi. Am ajuns vineri, dis de dimineaţă, ca s-o prindem pe mama lui Sebi înainte de a pleca la serviciu. Era ziua ei şi nu ne aştepta până luni, când urma să plecăm din Piatra Neamţ şi să ajungem la ea. Bineînţeles că surpriza a fost uriaşă, aşa că am avut nevoie şi de un complice – merci, Doru! – care să ne deschidă uşa şi să ne ajute să găsim flori la ora aia şi să urcăm în siguranţă, cu liftul, tortul pe care l-am „plimbat” de la Deva.

După o repriză de poveşti şi un pui de somn – cam aşchilopat, am pornit către incredibilul hotel Central Plaza din Piatra Neamţ, acolo unde ne aşteptau Toma, Alex şi ceilalţi bloggeri cu care ne-am petrecut weekend-ul. Când am ajuns noi era deja seară, Sebi nu ştia exact unde-i hotelul, aşa că l-a sunat pe Tudor ca să-l întrebe unde îl găsim; ceilalţi bloggeri erau pe stadion, la meciul dintre Ceahlăul Piatra Neamţ şi FC Braşov. După ce ne-a explicat Tudor cum să ajungem la hotel – printre altele, ne-a spus că e mare şi luminat, n-avem cum să-l ratăm! -, s-a luat curentul în zonă, deci partea cu „luminat” a căzut… Am văzut noi o clădire mare imediat după sensul giratoriu, dar era „luminată cu beznă”, deci nu avea cum să fie hotelul de patru stele pe care îl căutam noi. O fi vreo clădire de birouri, am zis, după care am pornit către următorul sens giratoriu. Ne-am întors şi de acolo, după care am intrat în parcarea hotelului, în speranţa că măcar portarul de acolo va şti să ne explicem cum să ajungem la Central Plaza. N-a mai fost nevoie, pentru că am văzut de-aproape sigla hotelului şi am concluzionat că suntem unde trebuie. Câteva minute mai târziu, a venit şi curentul. 

Hotelul Central Plaza, Piatra Neamţ

Dar până să vină curentul, am fost îndrumaţi către Crama Domnească de la subsolul hotelului, unde ne aşteptau bucate tradiţionale, zacuscă, salată de vinete, pârjoale, ceapă roşie… mmm! Ulterior aveam să aflu că „ospăţ” este un cuvânt încă viu în Moldova. Nu pot spune că am luat masa în cele trei zile petrecute la Piatra Neamţ, ci că am luat parte la câte un ospăţ în fiecare zi. Micul dejun a fost cum a fost, că era bufet suedez şi-ţi puteai alege cât mănânci, dar la prânz n-a mai ţinut figura, iar cina… pfuai, amintirile mă chinuiesc!

Turnul lui Ştefan

Prima zi a început dis de dimineaţă, cu micul dejun la ora 8 şi plecarea la 9. Nu ne-am dus foarte departe, pentru că hotelul e situat în centru, iar prima oprire a fost la Curtea Domnească. Am admirat de jos Turnul lui Ştefan şi de sus, din turn, întregul oraş. Mă rog, nu chiar pe tot, mai mult am văzut din telegondolă, dar centrul oraşului se vede foarte fain de sus, din turn. Sper că turnul este vizitabil tot timpul, nu doar acum, că am fost noi. :)

Piatra Neamţ, vedere din Turnul lui Ştefan
Piatra Neamţ – Turnul lui Ştefan
Unul dintre cele patru ceasuri din Turnul lui Ştefan – Piatra Neamţ

Muzeul de Istorie şi Arheologie

Lucian Uţă, ghidul nostru, este un tip deosebit. Mi se întâmplă rar să dau peste oameni atât de pasionaţi de istoria oraşelor lor; primul a fost Răzvan Pop, de la Sibiu. Lucian nu cred că are blog, dar ar trebui să-şi facă, eventual un videoblog, pentru a le arăta şi altora oraşul Piatra Neamţ aşa cum ni l-a arătat nouă. Nu credeam vreodată că o să-mi doresc să mai stau puţin într-un muzeu în care petrecusem deja mai bine de o oră, dar datorită lui Lucian am prins drag de „oalele” şi celelalte obiecte văzute în Muzeul de Istorie şi de Arheologie. Din păcate, acesta a fost singurul muzeu pe care l-am vizitat, celelalte erau închise pentru renovare. Decât să mă întristez, mai bine-mi propun să le vizitez la ediţia a doua sau data viitoare când ajung în Piatra Neamţ.

Expoziţia permanentă din cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie prezintă evoluţia comunităţilor umane de pe acele meleaguri începând cu paleoliticul superior şi până în epoca contemporană. Cu o dezvoltare ce durează aproximativ un mileniu (3600-2500 î.Hr.), cultura Cucuteni se remarcă în primul rând prin ceramica pictată cu motive în formă de spirală, meandre sau cercuri, culorile predilecte aplicate înainte de ardere fiind albul, roşul şi negrul-ciocolatiu. Cercetările au demonstrat că această cultură s-a născut într-o zonă relativ restrânsă din Subcarpaţii centrali ai Moldovei, care corespunde în cea mai mare parte cu actualul teritoriu al judeţului Neamţ. [mai multe, aici]

Pe mine m-au fascinat mai degrabă celelalte expoziţii – am văzut nişte pistoale demne de locul în care se aflau, adică adevărate piese de muzeu, am văzut şi călimara folosită la semnarea Marea Unire din 1918 şi dacă aş fi avut toată ziua la dispoziţie, probabil că aş fi petrecut-o acolo. Am prins drag de muzee, nu ştiu exact dacă din „vina” lui Lucian sau dacă era un virus în stare latentă care s-a activat în ultima vreme, cert e că vreau să vizitez cât mai multe muzee măcar la fel de interesante cum a fost cel din Piatra.



Telegondola

De la muzeu, fuga-fuga la telegondolă, ca să vedem oraşul de sus. Eu îl mai văzusem o dată, aşa că principala distracţie a fost să filmez „drumul” până sus şi să mă amuz ascultându-l pe Gaben, care era un picuţ cam emoţionat. Logica îmi spune că e normal să-ţi fie frică de înălţime, pentru că există posibilitatea – cât de mică ar fi, ea există – să se blocheze sau să se rupă ceva şi fie să rămâi suspendat la câteva zeci de metri, fie să cazi… ceea ce n-ar fi tocmai mişto, dar tot nu mi-e frică de înălţime. Cel puţin, nu de înălţimea asta, nu de telegondole. Sincer vă spun că aş prefera să fac zilnic naveta cu telegondola decât să trebuiască să mai vorbesc vreodată la microfon în faţa unui grup mai mare de 10-15 persoane. Vorbitul în public îmi provoacă fiori pe şira spinării, nu înălţimea!

„Excursia” cu telegondola durează 20 de minute, 10 la dus şi 10 la întors. Mă rog, pentru câţiva bloggeri a durat ceva mai mult, pentru că au ales să coboare pe jos. Cum spuneam, eu sunt mai degrabă comodă decât speriată de înălţime, deci nu merg pe jos dacă am o alternativă mai rapidă. :D

Odată ajunşi sus, ne-am dat seama că vine toamna. N-am prea văzut soarele în dimineaţa aia…



Tequila Bowling

După atâtea emoţii şi mai ales după atâta aer curat, a venit momentul să luăm prânzul. Maşinuţele de la Autonom ne-au dus la restaurantul Tequila Bowling, situat într-un complex sportiv care trebuie să fie foarte interesant vara, când se poate face baie în piscină. Fără exagerare vă spun că aici am mâncat cea mai bună ciorbă de văcuţă din viaţa mea.

Dacă aveţi vreodată drum prin Piatra Neamţ şi sunteţi amatori de ciorbe bune, să le cereţi ciorba de văcuţă pe care au primit-o bloggerii care i-au vizitat în septembrie 2012, vă garantez eu că n-o să vă pară rău!

Cheile Bicazului

Doar nu credeaţi că ne-au lăsat organizatorii să dormim un picuţ după masă, când mai aveam atâtea de vizitat, nu? Ei, noi aşa am crezut, dar n-a fost să fie. Ca să ne înviorăm, după prânzul copios de la Tequila ne-au dat voie să fim gata de plecare în 20 de minute, mai rău ca la armată! Ne-am suit iarăşi în maşinuţele de la Autonom şi am pornit către Cheile Bicazului.

Aici a trebuit să-l aşteptăm puţin pe directorul Parcului Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş, domnul Hegyi Barna, pentru că era ocupat cu stingerea incendiilor. Cred că peste tot prin ţară sunt incendii de stins, pentru că oamenii sunt preocupaţi doar să-şi cureţe terenurile agricole, nu-i interesează prea tare dacă focul se extinde. A venit împreună cu doi rangeri şi ne-a povestit câte ceva despre Lacul Roşu.

Lacul s-a format în urmă cu 175 de ani, după mai multe furtuni şi ploi torenţiale; din munte s-a desprins o bucată şi a blocat trei pârâuri, martorii actuali ai calamităţii naturale de atunci fiind cioatele de molid rămase în apă. Reflectarea purpurie în lac a Suhardului Mic, ridicat cu 369 de metri deasupra oglinzii lacului, precum şi prezenţa aluviunilor roşiatice aduse îndeosebi de pârâul Roşu şi calcarele roşcate din jurul său i-au făcut pe ciobani să-i dea numele de Lacul Roşu [mai multe, aici].

După lecţia de istorie şi ecologie, am plutit printre cioatele – sau cioturile – de molid, avându-l pe Sebi drept vâslaş şi pe Chinezu, Minxie şi Adi colegi de dat în bărci. Şi cu asta nu s-a încheiat „datul în bărci” pe ziua respectivă, pentru că ne mai aştepta o surpriză. Aşa secretoşi au fost Toma şi Alex, că nimic nu ne-au spus, nimic! Dar zău că nu-mi pare rău!



De la Lacul Roşu am mers la barajul Bicaz, unde ne-am urcat pe o ambarcaţiune ceva mai mare decât bărcuţa cu care fusesem înainte. Mult mai mare, că asta n-avea nici vâsle şi nici vâslaş, mergea pe motorină. Ne-au dus oamenii în largul apei de zici că eram pe mare. Eu aşa m-am simţit, mai ales că a fost pentru prima dată când am mers atât de departe „în larg”; afară se însera, începuse să picure, eu mi-aş fi imaginat tot felul de grozăvii, dar pur şi simplu nu mai aveam energie s-o fac. Prin urmare, am preferat să vegetez privind apa; a fost destul de relaxant, dar cam friguţ pe apă. Dacă n-aş fi avut pe mine hanoracul primit de la Cosmote, unul dintre sponsorii #PriNeamţ, sigur mi-ar fi îngheţat nasul. Dar aşa… tot am îngheţat, dar nu complet. Ce zic eu de „friguţ”, era de-a dreptul FRIG şi zău că nu pot să înţeleg cu Sebi n-a tremurat deloc, fiind îmbrăcat într-un tricou cu mâneci scurte şi vesta „de motor”, din piele.

 

Deja se înserase, aşa că toată lumea credea că vom merge la o cină scurtă şi apoi la somn. Da’ de unde?! În continuare, am aprins lampioane şi le-am dat drumul în aer de pe baraj, după care am plecat la restaurantul Balad’oR. Trecusem deja de vreo trei ori pe-acolo şi fiindcă am reţinut numele, eram curioasă cum e înăuntru. Nu am aflat, pentru că în restaurant era o nuntă, iar noi am fost primiţi într-o încăpere mai mică. În schimb, a venit „nunta” la noi – Sebi s-a dus să fure mireasa şi mireasa n-a vrut să se lase furată decât împreună cu mirele. Dar lăsând nunta şi nuntaşii la o parte, cu toată oboseala, când am văzut ce ospăţ [da, iarăşi ospăţ!] ni s-a pregătit nu mi-a venit să cred! Nici nu vă pot descrie şi mai bine n-o fac, că sigur v-aş face poftă şi poate cuvintele nu sunt suficiente ca să descrie toate mâncărurile care mi-au trecut prin faţă în seara aia. „Epic” e un cuvânt potrivit, deci a fost un ospăţ de-a dreptul epic!

Şi asta a fost doar prima zi. Mi-e imposibil să continui, aşa că las pe mâine seară povestea celei de-a doua zile prin Neamţ. E mai palpitant aşa, nu?

#priNeamţ a fost un eveniment de poveste organizat de Toma Nicolau şi Alex Filip şi susţinut de Primăria Piatra NeamţCentral Plaza HotelPetromCosmote, berea Noroc şi Autonom.

9 gânduri despre „Prin Neamţ: un weekend de poveste şi de povestit nepoţilor – ziua 1

  1. Eu m-am nascut in tg Neamt, dar Piatra Neamt e orasul meu de suflet. Pentru mine e cel mai curat si cel mai frumos oras, desi nu locuiesc in el. Plus ca am citit ca ati fost si la pipirig, acolo unde am crescut eu 14 ani … si nu as schimba asta cu absolut nimic :) Doamne cat de rau mi-a paru ca nu am putut merge cu voi in excursia asta!

Comentariile sunt închise.