Prin Neamţ: un weekend de poveste şi de povestit nepoţilor – ziua 2

Povestea primei zile este aici.

După o zi super încărcată, odată ajunşi la hotel am leşinat care pe unde a apucat. Bine, eu eram pre[a]ocupată să văd noul episod din Comedians in Cars Getting Coffee, să fac duş, să-mi spăl un tricou, să-mi usuc părul, să-i urmăresc pe pietrenii afumaţi care încercau să se bată pe stradă, dar nu se prindeau etc. Aşa m-a prins ora 2, cu geamul deschis ca să iasă fumul de ţigară, cu părul pe jumătate uscat şi tremurând. M-am băgat în patul uriaş sub pilota super călduroasă, mi-am luat pe mine şi hanoracul, pentru că nu mai puteam de frig şi… o oră şi ceva mai târziu, când a venit Sebi de la poker, eram transpirată de parcă tocmai dusesem pe umeri toată greutatea lumii. 

Dimineaţă, când a sunat ceasul, îmi venea să urlu. Cred că dormisem vreo cinci ore, şi asta după o săptămână în care am muncit şi-am fost copilot pe drumurile patriei, deci nu mi-a fost deloc uşor. First world problems, ştiu.

 

Ţesătoarea Rodica Ciocârtău

Odihniţi sau nu, la ora 9 am pornit cu toţii din faţa hotelului, cu autocarul, către comuna Pipirig, unde am vizitat-o pe doamna Rodica Ciocârtău. Pe drum am mai făcut o oprire scurtă, ca să pozăm un lac. La Pipirig eram aşteptaţi, aşa că deşi era duminică, în micul atelier din casa doamnei Rodica se lucra de zor. Sincer, eu nu cred că fetiţa de şapte ani care „muncea” în atelier face asta în fiecare zi, aşa cum zice Nebuloasa. Comuna Pipirig nu-i chiar lumea a treia, iar meşteşugara meştera populară – cuvintele astea sună urât, nu ştiu cum să-i mai zic – femeia aia era umblată prin lume şi-n plus mai avea încă un ajutor în atelier, deci cred că fetiţa a fost pusă la războiul de ţesut doar pentru ochii şi obiectivele noastre.

I-am ascultat povestea, am mâncat poale-n brâu şi am cumpărat steguleţe în roşu, galben şi albastru ţesute la război, apoi am pornit din nou la drum. Doamna Rodica a zis, la un moment dat, o chestie interesantă, atunci când bloggerii au întrebat-o dacă are un site, dacă „se ştie” pe net etc: „Eu… mai puţin cu tehnologia, mai mult cu munca”. Înţelepte vorbe, doar că fără tehnologie nu mai prea faci mare lucru în ziua de azi. Sau?

Zimbri şi alte animale sălbatice

 

Următoarea oprire am făcut-o la grădina zoologică, unde am văzut zimbri – ce să-i faci dacă la Haţeg nu m-a dus nimeni să-i văd? -, cerb lopătar, porc mistreţ, un câine căruia oamenii ăia îi spuneau lup, ceva găini şi un urs foarte trist, de care mi-a fost milă… şi alte câteva animale. Mie nu-mi plac grădinile zoologice; dacă animalul nu are suficient loc ca să se simtă ca în habitatul lui natural, mai bine îl laşi în plata domnului în loc să-l ţii chinuit într-o cuşcă de doi pe doi doar ca să mi-l arăţi mie contra unei taxe de nimic.

 

Asta apropo de urs, pentru că atunci când vine vorba despre zimbri, situaţia este diferită. O să vă reproduc câteva pasaje dintr-un pliant pe care l-am primit la Parcul Natural Vânători Neamţ (situat pe strada Zimbrului, la numărul 2, apropo):

„Zimbrul, la un pas de libertate în Ţinutul Zimbrului
Zimbrul a trăit în România până acum aproximativ 200 de ani, fiind însă vânat până la exterminare. După unele documente, ultimul zimbru capturat pe meleagurile noastre a fost în anul 1810 în Munţii Gurghiului. Istoria contemporană a zimbrului în România începe în anul 1958, când o pereche de zimbri a fost adusă din Polonia în pădurea Slivuţ – Haţeg, judeţul Hunedoara. În momentul de faţă, în ţara noastră, zimbrii se găsesc în şase locaţii, doar în captivitate şi semilibertate.
Zimbrul este cel mai mare mamifer erbivor din Europa, atingând la maturitate o greutate de 700-1.000 kg [masculi] şi 400-700 kg [femele]. Zimbrul este o specie de pădure, trăind în grupuri de 15-20 de exemplare, conduse de o femelă dominantă. […] Longevitatea zimbrilor diferă în funcţie de locul unde trăiesc: în captivitate ating 20-26 de ani, în timp ce în semilibertate şi libertate nu depăşesc vârsta de 14-16 ani. […]
Un program pilot de reintroducere în libertate a speciei zimbru este derulat doar de către Administraţia Parcului Natural Vânători Neamţ. Dincolo de valenţele simbolice, existenţa unui erbivor mare în pădurile noastre va duce la menţinerea pe cale naturală a echilibrului între pădure şi terenurile deschise, creîndu-se astfel condiţii optime pentru existenţa speciilor de talie mică [zimbrul este recunoscut ca fiind o „specie umbrelă” pentru acestea]. Pe scurt, zimbrul este o măsură şi în acelaşi timp o cauză pentru conservarea biodiversităţii.
Reuşita programului de la Vânători poate constitui premisa reintroducerii acestei specii şi în alte zone optime din Carpaţii României, dar şi posibilitatea interconectării efectivelor de zimbri din România cu efectivele aflate în libertate din Ucraina, obţinându-se astfel populaţii ce comunică între ele de-a lungul întregului arc carpatic [Polonia, Slovacia, Ucraina şi România].

 

Mănăstirea Neamţ

Următoarea oprire am făcut-o la Mănăstirea Neamţ. De aici nu am a vă povesti prea multe. Unele dintre obiectele din muzeul mănăstirii sunt copii; copie e şi sabia lui Ştefan, şi încă una ordinară, făcută pe vapor. Am înţeles că în librăria-gift shop cânta muzică diavolească – Coldplay, în rest am fost mai mult absentă. Ignorance is bliss. Doresc să le mulţumesc, pe această cale, organizatorilor pentru că nu ne-au plimbat pe la toate mănăstirile din zonă. Aş fi dormit mult în autocar. :D

 

Depozitul de armăsari Dumbrava – Târgu Neamţ

Ziua n-ar fi fost completă dacă n-am fi călărit… Eu încă mai sper că în afară de Sebi nu m-a filmat sau pozat nimeni atunci când am încercat să mă urc pe cal şi, din cauza oboselii [şi probabil şi a greutăţii, nu neg, că nici genunchii mei nu pot nega] nu-mi puteam îndrepta genunchii. Pe bietul cal îl chema Simpatic şi chiar a fost un drăguţ pentru că nu m-a aruncat din şa, deşi ar fi avut motive. :)

Aşadar, s-a călărit, s-au vizitat câţiva dintre cei 82 de cai aflaţi în depozitul de armăsari [cum sună asta?!], câteva fete s-au plimbat cu trăsura şi… am pornit mai departe. Ce zi! Obosesc numai când mă gândesc câte am putut face într-un singur weekend; noroc că-s în concediu.

Ultima oprire – în ce mă priveşte – am făcut-o la un alt meşter popular: domnul Ion Albu, din Timişeşti, care de mai bine de 40 de ani face măşti. Noroc cu berea Noroc, care a avut grijă ca fiecare dintre noi să primească o mască. :) Mulţumim!

Foarte simpatic domnul Albu; aşa-mi pare de rău că nu am mai putut, fizic, să fiu atentă 100% la ceea ce ne-a povestit…  oboseala îşi spunea deja cuvântul şi nici la Cetatea Neamţ n-am mai urcat. Nu am făcut rău, pentru că era deja trecut de ora 18 sau 19 şi cetatea nu mai putea fi vizitată, deci aş fi urcat degeaba, dar la coborâre aş fi dat peste un ultim meşter popular pe care aş fi vrut să-l cunosc: Ionela Lungu. Data viitoare, sigur!

De aici, am plecat la cină. „Ceva uşor”, au zis organizatorii, pentru că eram cu toţii rupţi de oboseală şi oricum mâncaserăm prea mult peste tot pe unde-am fost. Ceva uşor? Conceptul ăsta nu există în Moldova! Masa a început cu nişte felii de roşii suprapuse cu felii de mozzarela. Asta a fost tot, mi-am zis cu puţin timp înainte să apară încă un platou şi încă unul şi… aaaa! Şi la sfârşit, nişte deserturi dumnezeieşti!

Îmi pare rău că n-am reţinut numele restaurantului, dar poate ne spune Toma cum îi zice, ca să ştiţi unde să mergeţi dacă vă plac deserturile incredibil de gustoase.  Şi ca să ştiu şi eu unde să mă întorc când mai trec prin Piatra.

#priNeamț a fost un eveniment de poveste organizat de Toma Nicolau şi Alex Filip şi susţinut de Primăria Piatra NeamţCentral Plaza HotelPetromCosmote, berea Noroc şi Autonom.

2 gânduri despre „Prin Neamţ: un weekend de poveste şi de povestit nepoţilor – ziua 2

Comentariile sunt închise.