Experienţa mea cu IKEA FAMILY LIVE

Aştept din octombrie să public articolul ăsta! Atunci, am avut parte de o surpriză uriaşă de ziua mea: IKEA FAMILY LIVE, o revistă editată de IKEA despre care am aflat că are cel mai mare tiraj din lume, mi-a redecorat şi mobilat complet o cameră din apartament. Gratuit. Ba, au trimis şi două echipe, una de designeri din Suedia şi alta de fotografi din Marea Britanie, ca să fie totul ca la carte — sau, mă rog, ca la revistă.

Au fost vreo cinci zile de curăţenie generală, despre care am povestit şi aici. Iniţial, povestisem pe mail cu cineva de la revistă şi am căzut de acord că o să îmi apară toată casa într-o revistă online, în urma unei şedinţe foto improvizate [adică pozele urma să le fac eu]. Ce-i drept, am primit de la oamenii de la IKEA FAMILY LIVE nişte indicaţii destul de clare cu privire la lumini, la unghiuri, la ce să apară şi ce să nu apară în poze. Am făcut sute de poze, am ales „câştigătoarele” şi am completat chestionarul care venise împreună cu instrucţiunile. 

Între chestiile care puteau fi bifate în chestionar, era şi „doresc / nu doresc să fiu contactată de IKEA pentru apariţii ulterioare în revistă”. Normal că am zis că vreau, cum să nu vrei să te asociezi cu unul dintre brandurile pe care le iubeşti cel mai mult?

Nu a trecut mult timp şi am primit un alt e-mail, de la Johanna, o colegă de-a Hellenei [despre care am scris în articolul în care vă anunţam că şi voi puteţi apărea în revistă]; în foarte puţine cuvinte, mi-a spus că IKEA ar vrea să-mi refacă o cameră din apartament, că ediţia din primăvară a revistei este despre mai multe generaţii care locuiesc sub acelaşi acoperiş etc. Instantaneu m-am gândit că îmi vor transforma bucătăria, care e pe lista mea de priorităţi deja de prea mult timp – dar, cumva, mereu să găsesc alte chestii pe care să cheltuim banii.

Nu am sărit în sus de bucurie înainte de a mă asigura că am înţeles exact despre ce-i vorba şi că makeover-ul menţionat presupune ceea ce credeam eu că presupune. Am mai făcut un set de poze, de data asta fără să mă stresez cu curăţenia, pentru că erau nişte poze pentru editor, ca să-şi facă o idee despre felul în care sunt dispuse încăperile apartamentului. După asta, a venit şi confirmarea: îţi vom transforma sufrageria, dacă eşti de acord.

Mănânci, calule, ovăz? Sau mai bine zis: mănânci, Denisa, ciocolată? Normal că am fost de acord — cine naiba n-ar fi fost? — şi am zis că nu degeaba am dat iama în scutece când eram [foarte] mică, if you know what I mean. Nu că aş fi neapărat superstiţioasă, deşi cam sunt, dar cum e posibil ca un singur om să aibă atâta noroc în viaţă?

A urmat un schimb intens de mailuri, în care Johanna mi-a cerut tot felul de detalii despre oraşul în care locuiesc, despre cel mai apropiat magazin IKEA, despre cazare, locuri unde se poate mânca etc. Am mai primit „ordin” să fac un ultim set de fotografii cu camera care urma să fie transformată, iar când m-am apucat să le fac, deja nerăbdătorul meu soţ aştepta să termin ca să înceapă s-o golească. Tot prin e-mail i-am spus Johannei care e ruta pe care ar trebui să vină oamenii din străinătate, care magazin IKEA – cel din Budapesta sau cel din Bucureşti – este mai aproape, pe unde avem şi pe unde nu avem autostrăzi ş.a.m.d..

Nouă persoane din echipa IKEA şi opt muncitori „din partea noastră” au pus umărul la transformare. Am început cu zugravul, care şi-a băgat om, am continuat cu Sebi, văru’ Virgil, vecinu’ Călin + 2 prieteni care au scos mobila veche şi toate prostiile din cameră, apoi cei doi prieteni şi Virgil au scos parchetul vechi şi au pus altul, iar Claudel, vecinul nostru bun la toate, a pus la loc caloriferul şi ne-a ajutat cu alte treburi care nu suportau amânare. IKEA a trimis întâi camionul cu mobilă de la Bucureşti, cu doi băieţi care au descărcat-o şi s-au întors la ale lor.

A doua zi au venit Pernilla şi Helena, din Suedia, plus doi băieţi din Bucureşti, care au montat mobila. Pernilla a fost stilistul, „creierul” operaţiei, ea a fost cea care a ales mobilierul şi care a gândit întreaga transformare a camerei.

Helena a ajutat-o, iar a doua zi a venit tocmai din Londra o echipă foto compusă din trei super-profesionişti. Am mai văzut eu şedinţe foto, dar niciodată n-am văzut atâta atenţie pentru detalii! Pe lângă atenţie şi pricepere, oamenii aveau şi scule: fiecare fotografie era afişată pe ecranul laptopului din dotare la mai puţin de o secundă după ce era făcută. Art directorul şi asistentul îi spuneau fotografului ce e bine, ce nu e bine, ce să facă şi ce să schimbe ca fotografiile să iasă perfecte.

Aşadar, am avut 17 ajutoare pentru ceea ce vedeţi în fotografiile cu rezultatul final. Nu e uşor, dar nu e nici greu când ai pe lângă tine profesionişti.

Sâmbătă şi duminică s-a zugrăvit, duminică seara am pus parchetul, luni a montat Sebi plintele, marţi trebuia să vină mobila, dar a venit doar miercuri, joi dimineaţă a fost montată şi tot joi Pernilla şi Helena au aranjat ceea ce trebuia aranjat – lumini, accesorii etc.

Apoi au plecat şi ne-au lăsat să umplem camera cu lucrurile noastre, să o personalizăm astfel încât să arate a cameră locuită şi nu a încăpere din catalog. Nu a fost greu, iar dacă am fi fost odihniţi, ne-ar fi fost, cu siguranţă, mult mai uşor.

Vineri, 17 octombrie, a fost cea mai lungă zi, ziua şedinţei foto. Faptul că o echipă formată din TREI persoane vine din Anglia special pentru a fotografia camera noastră şi pe noi ar fi trebuit să constituie un indiciu [pentru mine] că urmează să fie o şedinţă foto complexă. Prinsă în frenezia schimbării şi în nebunia asta, locura asta, nici nu mi-am bătut prea mult capul cu privire la şedinţa foto. Pe mine mă interesa cel mai mult cum arată camera după ce Pernilla a ridicat bagheta şi a făcut minuni cât ai zice „IKEA FAMILY LIVE MAGAZINE”!

Aşa se face că am fost foarte relaxată vineri, am crezut că ni se vor face câteva poze şi gata. Câteva sute, da. Poate chiar mii? S-a „tras” încontinuu, doar după prânz am făcut o scurtă pauză de pizza, în rest eu şi cu Sebi am pozat într-o veselie, de parcă am fi făcut asta dintotdeauna.

Ne-am bătut cu pernele, ne-am căţărat pe birouri, pe scaune, am zâmbit de pe balcon către camera foto din curtea blocului, am dus chiar şi două scaune lângă motocicleta lui Sebi şi am stat, toată familia, „ca la fotograf”, am stat nemişcaţi, am zâmbit, am râs de-a dreptul de glumele lui Dan, fotograful [by the way, din experienţa avută de noi cu cei trei englezi, aş zice că umorul englezesc e foarte savuros, nicidecum sec!], pe scurt: ne-am distrat!

La un moment dat, a început să plouă. Era, totuşi, a doua jumătate a lunii octombrie şi pozele erau făcute ca pentru primăvară, cu un obiectiv special şi doar cu lumină naturală. Pe balcon, Pernilla scosese suportul de rufe pe care mi-l adusese şi mi-a cerut haine şi mai multe perechi de şosete pe care să le atârne în balcon, pe suportul special. Ploaia se înteţeşte, aşa că hainele se udă toate şi Sebi remarcă: „Este pentru prima dată când scoatem haine curate, din dulap, ca să le punem în balcon la udat!”.

Ei bine, abia după ce s-a terminat şedinţa foto şi oamenii se pregăteau de plecare, la o ultimă cafea cu Pernilla am aflat că revista IKEA FAMILY LIVE este revista cu cel mai mare tiraj din lume: 66 de milioane de exemplare!!!

Am îngheţat. Deci cum, eu tocmai m-am scălâmbăit şi-am sărit pe pat şi m-am bătut cu pernele şi ŞAIZECI ŞI ŞASE DE MILIOANE DE OAMENI mă vor vedea?!?

– Yeah, and it is being published in 35 countries, in 35 languages, a continuat Pernilla, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru. Doar şi ziarul la care lucrez am lucrat eu apare apărea [mă rog, încă nu-i sigur nimic] în vreo 30 de localităţi, dacă luăm în considerare şi satele în care avem aveam abonaţi. Ce mi-i un sat, ce mi-i o ţară, nu?

UPDATE: 10 martie 2015 — azi a venit prin poştă un plic cu trei exemplare ale revistei tipărite, două în engleză [varianta din Australia] şi una în lituaniană. Deocamdată, nimic în română, dar mi-au comunicat că pe site-ul ikeafamilylivemagazine.com/ro va apărea articolul cu noi în aprilie. Răbdare şi tutun. Doar răbdare.

UPDATE: 4 mai 2015: cândva la sfârșitul lunii aprilie a apărut și articolul online, pe care îl puteți vedea aici.

La un moment dat, fotograful mi-a sugerat să schimb şosetele deschise la culoare cu unele verzi, dacă am. N-am, zic, decât perechea asta, dar sunt urâte, nu-mi plac.

– Oh, but I love them, a venit răspunsul. I love that they have orange on the heels, zice Dan. No, mai zi ceva! Am luat şosetele verzi în picioare şi au continuat să fie „vedete” în şedinţa foto. O să le vedeţi şi voi în revistă, mie-mi amintesc de Claudia Catarig – the early days, pentru cunoscători.

În concluzie: a fost incredibil de obositor, atât de obositor, încât îmi venea să plâng de durere de picioare, de spate, de toate. Dar a meritat. Privind în urmă, îmi menţin părerea că zilele alea parcă au fost Paştele, Crăciunul şi ziua mea, la un loc. Am primit un makeover gratuit doar pentru că am scris pe blog cât de mult iubesc IKEA. Mai precis, de la articolul ăsta mi se trage: Inventarul IKEILOR mele. Deci da, sunt o norocoasă.

Panoramele au fost făcute cu senzaţionalul meu telefon Samsung Galaxy Note 3

VIDEO: MAKING OF

Datorită skill-urilor de „lipitor” şi combinator de bucăţi de video ale lui Sebi [dar şi calculatorului său, care i-a permis să lipească atâta amar de video, că mie mi-ar fi luat o săptămână!], avem şi acest filmuleţ cu „making of”, în care am surprins multe momente din zilele acelea. Sper să vă placă. I know I do.

UPDATE: După așteptări și refresh-uri seculare care au durat aproape o lună, iată că a apărut și pe site-ul IKEA FAMILY LIVE MAGAZINE povestea noastră. Super!